Am crescut într-o casă foarte religioasă şi mama mă obliga să merg la biserică; chiar când am crescut, încă putea să mă constrângă. Ştia cum să facă asta… ştiţi, făcea orice ca să îşi vadă fiul în biserică. Şi deoadată am început să fiu interesat de biserică şi de religie. Am mers chiar şi la altar odată, chiar dacă deja avusesem numeroase mărturisiri de credinţă; atunci am mers în faţă pentru a recunoaşte faptul că Dumnezeu m-a chemat să predic. Acum, aceasta este o cu totul altă discuţie, nu ştiu opinia voastră despre chemarea lui Dumnezeu, dar aveam mereu, intuitiv, senzaţia că Dumnezeu mă pusese deoparte pentru a predica Evanghelia chiar înainte de a fi mântuit. Dar apoi Dumnezeu m-a mântuit -cel puţin aşa credeam, făcusem multe mărturisiri de credinţă- şi iată-mă mergând la altar şi recunoscând că Dumnezeu m-a chemat să predic.
În acea perioadă făceam orice ca să fiu acceptat printre cei din biserică: mama mea, pastorul meu, liderii bisericii. Făceam orice. Eram într-o Biserică unde se punea mult accent pe lucrurile exterioare: îmbrăcăminte, activităţi. Aşa că aveam tunsoarea potrivită, purtam tipul adecvat de haine şi mergeam în visitate. Cunoşteam cuvintele utilizate şi limbajul bisericesc. Chiar eram parte a grupului. Dar eram nemântuit. În zilele acelea- acum privim la pasiunea aceea, căutăm motivaţia pentru care trăiam în acel fel. Scopul pentru care trăiam aşa era frica de oameni. Doream ca oamenii să mă remarce, voiam să aparţin grupului. Făceam tot ce puteam ca să merit laudele pastorului meu şi ale liderilor bisericii. Veneam în vizite şi făceam tot felul de lucruri care, în ochii oamenilor, erau exemplare pentru un bun adolescent creştin; dar, prieteni, ca să fiu sincer, când nu eram văzut, trăiam ca un ipocrit. Lucrurile la care mă uitam la televizor şi mă delectau, lucrurile în care făceam pe plac firii pământeşti, conversaţiile la care luam parte, nu erau deloc sfinte. Eram murdar până-n măduva oaselor. Dar oh, e uimitor cum reuşeam să ascund acestea când veneam la biserică, adică defilam cu cea mai bună parte a spiritualităţii mele. Dar nu era nimic real. Îmi amintesc mereu că nu era nimic real, pentru că nu aveam cerdinţa mântuitoare.
Aşa că nu cunoşteam deloc dragostea lui Hristos. Era o teamă de oameni, era o lăudăroşie, era mândrie. Acum, ceva foarte important, trebuie să înţelegeţi că este o diferenţă ca 10.000 de mile distanţă între a ştii despre dragostea lui Hristos şi a experimenta dragostea Lui. Poţi cânta un cântec precum “Stau uimit în prezenţa lui Isus, Nazarineanul şi mă întreb cum a putut să mă iubească pe mine: un păcătos condamnat, întinat” şi alte cântece despre dragostea lui Dumnezeu şi să nu fi experimentat niciodată dragostea Lui. Dumnezeu să nu fi venit niciodată să toarne dragostea Lui în inima ta. Nu înţelegi deloc despre ce vorbeşte Pavel, trebuie să te motivezi pe tine însuţi şi devii inspirat din când în când. Dar niciodată nu a acţionat asupra ta constrângerea dragostei lui Dumnezeu, turnată în inima ta prin Duhul Sfânt. Această dragoste a lui Dumnezeu o poţi pricepe academic şi o poţi articula teologic şi totuşi, să nu ai nicio mărturie sau lucrare practică a ei în inima ta. Şi să fi tot mort în greşeli şi păcate, fiind necesar să te convingi continuu că eşti mântuit.
E aşa important! “Dragostea lui Hristos ne constrânge”. Te rog ca în această dimineaţă să te testezi. Nu spune doar “Ei, acesta este un mesaj în regulă.” Ci testează-te. Cunoşti vreun pic din dragostea lui Hristos în inima ta? Acum să îţi spun care este diferenţa: când Dumnezeu m-a mântuit, spre deosebire de perioada când eram nenăscut din nou, religios, nu mai puteam păcătui şi să scap uşor. Crea o nelinişte în duhul meu. Era o sensibilitate acolo. Dumnezeu lucra în inima mea şi dacă Îl întristam cu discuţiile mele, sau prin gândurile mele, sau dacă urmăream ceva ce nu ar fi trebuit, îţi spun, prietene, eram slăbit, descurajat. Vrei să ştii de ce? Datorită dragostei lui Hristos. Când aveam acea teamă de oameni, puteam face aceste lucruri şi să scap uşor şi nu mă deranja aceasta pe termen lung. Dar dragostea lui Hristos îmi dădea un simţ al responsabilităţii. Simţeam că L-am întristat pe Cel pe care Îl iubeam. Am rănit inima lui Dumnezeu. Deci întreabă-te: a fost dragostea lui Dumnezeu vreodată turnată în inima ta prin Duhul Sfânt? Sau este doar o aparenţă? Doar ceva academic. Doar cunoşti teologie, dar niciodată nu ai experimentat realitatea schimbării vieţii.
Acum nu Îl mai cunosc doar din ce am spicuit dintr-o carte de istorisiri sau din ce am auzit povestit de alţii. Acum L-am întâlnit pe Hristos Cel viu eu însumi. Şi Pavel a spus “dacă eşti în Hristos”, -nu e de mirare că a spus- “făptură nouă”. “Cele vechi s-au dus, toate lucrurile s-au făcut noi.” Acum să includem acestea în discuţia noastră: miracolul convertirii nu stă în schimbările pe care alţii le observă la tine, ci schimbarea pe care tu o observi în tine. Poţi privi cu sinceritate la viaţa ta, spunând: “Doar Dumnezeu putea face asta!” “Doar Dumnezeu putea schimba acea perspectivă.” “Doar Dumnezeu m-a făcut să mă întorc şi să pun lucrurile în ordine când rănisem oameni, îi jignisem şi ofensasem.” “Doar Dumnezeu.” Pentru că nu aveam abilitatea în şi din mine şi din natura mea depravată, să mă constrângă să fac aşa ceva.
