E chiar uşor să spui „Sunt foarte slab”, dar problema ta nu e că eşti slab, ci că eşti prea puternic. Şi pot dovedi acest lucru doar privind la viaţa ta devoţională. Problema nu e că suntem prea slabi, ci faptul că nu ne recunoaştem slăbiciunea.
––––
Am obosit să aud creştini care îmi spun: „Frate Paul, sunt aşa de slab.” Spui: „Frate, când ai început să vorbeşti ai mărturisit că eşti slab. De ce nu putem spune şi noi aceasta? Ei bine, vreau să înţelegi fraza, mărturisirea mea, în contextul ei.
Mai întâi, tu nu eşti slab, şi o pot dovedi. În ultima săptămână, cât de mult timp ai petrecut insistând să Îl cunoşti pe Dumnezeu şi Cuvântul Său, şi în rugăciune; ştiind că fără ajutorul Lui şi fără lucrarea Lui în viaţa ta, nu vei reuşi să biruieşti? Oh, vezi, e chiar uşor să spui „Sunt aşa de slab.” Dar problema ta nu este că eşti aşa de slab, ci că te crezi puternic. Şi pot dovedi acest lucru doar privind la viaţa ta devoţională. Înţelegi? Problema nu este că suntem prea slabi. Problema este că nu ne recunoaştem slăbiciunea. Înţelegi? Din această cauză, marii oameni care au fost folosiţi mult de Dumnezeu în istoria Creştinătăţii se pare că au avut acest lucru în comun: şi-au recunoscut slăbiciunea.
Iată ceea ce aş vrea să înţelegeţi şi este aşa de important. Slăbiciunea nu este o piedică în calea puterii, ci este catalizatorul puterii spirituale. Problema este o atitudine greşită faţă de slăbiciune. Deci în primul rând trebuie să recunoşti că fiecare dintre noi este slab. Tot ce ne este cerut în Noul Testament este absolut imposibil de îndeplinit pentru om. Aşa deci. Acum toţi suntem la acelaşi nivel. Eu, tu, Spurgeon, John Piper, noi toţi. Fiecare dintre noi este slab. De acum nu mai poţi folosi slăbiciunea ca scuză, pentru că fiecare dintre noi e slab. Nimeni nu se poate descurca pe cont propriu. Nimeni. Aşa deci, suntem slabi. Întrebarea este: ce putem face?
Mulţi oameni rostesc cuvântul „slăbiciune”, pentru că este specific creştinilor să spună: „Sunt slab.” Alţii găsesc convenabil să folosească această frază. De ce? Pentru că ei cred că o pot folosi ca scuză pentru păcatele lor. „Păi, sunt slab. Toţi suntem slabi.” Dar, de fapt, recunoaşterea slăbiciunii ne conduce la Dumnezeu – urgent la Dumnezeu! Cheia este să credem că El este fântâna care spune că este. Că El este Sursa şi Ajutorul care spune că este. Că El are resurse nelimitate. Că El nu ne dă cu măsură, ci cu mână largă ceea ce ne este necesar. Deci, de fapt, problema ta este ca nu îţi înţelegi slăbiciunea. Sau, poate recunoşti că eşti slab, dar rămâi în slăbiciunea ta. Ideea e că slăbiciunea ar trebui să te conducă la Dumnezeu de fiecare dată! Aici, însă, intervine o problemă. Să ne gândim la faptul că inima ta te condamnă şi Satan te condamnă pentru slăbiciune.
De exemplu: am discutat mult timp cu o fetiţă deosebită, ieri seară. Ea îşi recunoştea slăbiciunea. Îşi recunoştea neputinţa. Îşi recunoştea păcatul. Recunoştea că existau anumite ispite în viaţa ei pe care nu le putea birui acum. Dar iată problema ei: îşi vedea păcatul, dar datorită lucrării celui rău şi câteodată datorită inimii sale care o condamna, se acuza mereu când păcătuia, şi se gândea: „De data asta nu poţi merge la Dumnezeu. Nu poţi merge mereu la El când greşeşti. Ai păcătuit ieri, te-ai pocăit şi ai cerut iertare; astăzi ai păcătuit în acelaşi mod. Dacă te duci iar la El, eşti o ipocrită. Tu nu Îl apreciezi pe Dumnezeu. Tu nu ai o părere înaltă despre El. Ce crezi tu, că Dumnezeu iartă aşa de uşor pe oricine?”
Nu aşa ne comportăm şi gândim şi noi? Dacă facem un păcat pe care îl mai făcusem şi altă dată, şi pentru care deja ne pocăisem, credem că trebuie să începem să ne acuzăm pentru ceva vreme, cel puţin câteva zile şi credem că trebuie să ne câştigăm meritul de a veni iar înaintea Lui. Pentru că de fapt gândim: „Dacă cer iertare de fiecare dată când greşesc, imediat, nu doar mergând şi cerând iertare, ci şi aşteptând să fiu iertat, nu sunt eu ipocrit? Nu înseamnă asta că îl subestimez pe Dumnezeu?” Nu! Ci înseamnă că eşti biblic!
Asta ar trebui să facă din noi sărăcia în duh. Dar sper că nu predic asta unor oameni nemântuiţi care obişnuiesc să vină la biserică şi care vor spune: „Uau, dacă Dumnezeu este aşa de bun, voi păcătui mereu şi apoi doar îmi voi cere iertare.” Sper că nu vorbesc unor astfel de oameni. Sper că vorbesc unor creştini adevăraţi care vor să crească în asemănarea cu Domnul; care atunci când sunt neputincioşi, când sunt slabi, când descoperă că fac iar acelaşi păcat, sunt trişti şi aşteaptă ajutorul Lui. Poate citesc mult din Biblie câteva zile, se roagă mai mult, îi arată lui Dumnezeu că sunt sinceri înainte să meargă să ceară iertare. Nu, nu aşa se procedează!
Una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii mele este ca, după ce descopăr că am făcut iar acelaşi păcat, primul lucru pe care îl fac este să alerg la Hristos. Nu ca un cerşetor şi nici gândind: „Uite-mă, ar trebui să mă nimiceşti”, nu! Mă agăţ de Hristos, spunând: „Cred promisiunile Tale! Sunt într-o altă Împărăţie. Sunt liber. Sunt un sfânt; am fost mutat din Adam, de sub condamnare şi de sub lege.
Totul a fost achitat pe acea cruce, când Hristos a murit. El cunoştea păcatele pe care le voi face! El a iertat totul! SUNT LIBER!” E absoult spectaculos.
