“Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” (Apocalipsa 4:5)

De ce este pierderea dragostei atât de gravă? De ce Îl mâhneşte atât de tare pe Domnul nostru? De ce este ameninţarea judecăţii Sale atât de severă? De ce este aceasta o problemă de viaţă şi de moarte pentru biserica locală? Răspunsurile sunt oferite de Însuşi Hristos şi de cei însărcinaţi ca apostoli.

În primul rând, Isus a învăţat că “cea mai mare şi cea dintâi poruncă” este să Îl iubeşti pe Dumnezeu în mod complet, total şi fără rezerve – cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea (Matei 22:37-38; Marcu 12:28-34). Însumarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi a întregei slujiri religioase este dragostea pentru Dumnezeu. Aceasta este prima prioritate a credinciosului. Este motivul pentru care am fost creaţi. Nimic în viaţă nu este mai drept şi nu aduce mai multă împlinire şi satisfacţie decât a-L iubi pe Dumnezeu Creatorul şi Salvatorul nostru.

În al doilea rând, Isus a afirmat că a doua poruncă este asemănătoare cu prima: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:39). Isus face din dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproape doi tovarăşi inseparabili. El a sumarizat esenţa religiei adevărate, a spiritualităţii interioare adevărate şi a întregii conduite morale în dubla poruncă de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Propria Sa evaluare cu privire la dragoste este: “În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii” (Matei 22:40) şi “Nu este altă poruncă mai mare decât acestea” (Marcu 12:31).

Astfel, urmaşii lui Hristos trebuie să fie marcaţi nu numai de un devotament total faţă de Dumnezeu, ci şi de o slujire jertfitoare a aproapelui lor. Această dragoste faţă de semen, potrivit lui Isus, include a ne iubi duşmanii, persecutorii şi pe cei care nu sunt vrednici de iubit (Matei 5:43-48). Înainte de a citi mai departe, asigură-te că ai înţeles importanţa acestor două porunci pentru trăirea vieţii de creştin.

În al treilea rând, adevărata ucenicie necesită lepădare de sine şi iubirea Lui mai presus de toţi ceilalţi: “Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38). Toate celelalte relaţii, chiar şi cele mai apropiate legături de familie, devin idolatre atunci când Hristos nu este iubit în primul şi în primul rând.

În al patrulea rând, Isus le-a lăsat urmaşilor Săi o poruncă nouă: “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu… Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13:34-35). Isus arată către propriul exemplu de dragoste care se jerfeşte pe sine, ca un model pentru a ţine porunca cea nouă. În plus, El a afirmat că, prin acest fel de dragoste jertfitoare de sine pe care o vor avea unul pentru altul, lumea îi va identifica pe urmaşii Săi. Într-adevăr, dragostea “trebuie să fie semnul distinctiv al urmaşilor lui Hristos”.

Niciun filozof antic sau modern – Platon, Aristotel, Kant, Russell – nu a învăţat vreodată asemenea idei cuprinzătoare despre dragoste. Niciun om politic, de la Iulius Caesar până la Winston Churchill nu a cerut o astfel de dragoste urmaşilor săi. Şi niciun învăţător religios, fie Buddha, Confucius sau Mohamed, nu a poruncit vreodată urmaşilor săi să se iubească unul pe altul aşa cum el i-a iubit pe ei şi şi-a dat viaţa pentru ei. Niciun alt sistem teologic sau filozofic nu spune atât de mult despre motivaţia divină a dragostei (şi a sfinţeniei), nu exprimă dragostea la gradul morţii lui Hristos pe cruce, şi nu cere o astfel de dragoste aşa cum o cere învăţătura lui Isus Hristos şi a apostolilor Săi.

“Porunca cea nouă”, scrie Carl Hoch, “este acel sine qua non al vieţii creştine.” Sine qua non este o expresie latină care înseamnă “fără de care nimic”. Astfel, porunca cea nouă este un element esenţial al vieţii creştine şi al mărturiei înaintea lumii. A neglija porunca cea nouă ar face viaţa de creştin un “nimic” – ar face-o necreştină. În cuvintele profesorului scoţian de Noul Testament, John Eadie, “Nu există ceva atât de departe de exemplul lui Hristos ca o dispoziţie dură şi lipsită de dragoste.”

În al cincilea rând, Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a afirmat că “Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8,16). Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, trebuie să privim la Trinitate. În centrul doctrinei creştine a dragostei se găseşte natura triună a lui Dumnezeu. Modelul suprem de dragoste există între cele trei Persoane ce compun Trinitatea – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt – care sunt trei în unul şi unul în trei şi perfecţi în dragostea reciprocă. “Orice dragoste”, spune Kelly Kapic, “nu este nimic altceva decât o reflexie sau o umbră a dragostei intratrinitariene.” Din veşnicie a existat o relaţie socială dinamică între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt caracterizată de dragoste (Ioan 17:24). Iar noi am fost chemaţi să fim părtaşi ai acestei comunităţi sfinte a dragostei (Ioan 17:26; 14:21; 15:9-10).

Proclamaţia autoritativă a lui Ioan că “Dumnezeu este dragoste” susţine de fapt principala sa chemare la a ne iubi unul pe celălalt: “Căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7-8). Deci, a nu te iubi unul pe celălalt în familia lui Dumnezeu este un păcat extraordinar.

În al şaselea rând, Pavel a numit dragostea “o cale mai bună” de a trăi. Dragostea este virtutea principală care ar trebui să guverneze tot ceea ce facem şi spunem în viaţa noastră de creştini. Pentru a aduce claritate deplină asupra acestui adevăr fundamental, Pavel scrie:

Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună. Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. (1 Corinteni 12:31-13:3)

Într-o formă parafrazată, Pavel spune:

• Fără dragoste, până şi limbile îngereşti sună enervant

• Fără dragoste, a cunoaşte totul din punct de vedere teologic şi filozofic nu ajută pe nimeni

• Fără dragoste, credinţa puternică ce îşi asumă riscuri este zadarnică

• Fără dragoste, a da totul săracilor nu foloseşte la nimic

• Fără dragoste, chiar şi sacrificiul suprem al vieţii cuiva este fără sens

[…]

Pavel sumarizează 1 Corinteni 13, măreţul capitol al dragostei, cu această afirmaţie: “Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” Fiecare creştin trebuie să fie marcat de credinţă, nădejde şi dragoste. Aceste virtuţi esenţiale sunt fundamentale atât pentru o viaţă regenerată cât şi pentru o biserică locală înfloritoare. Totuşi, chiar şi între acestea trei, Pavel spune: “cea mai mare dintre ele este dragostea”. Deci, fie că este vorba de roadele Duhului, fie de virtuţile fundamentale, dragostea este cea mai mare!

Fragment din cartea “Love or Die” (Iubeşte sau mori), pag. 12-17