„Iată Numele pe care I-L vor da: ,Domnul, Neprihănirea noastră’!” (Ieremia 23:6).

Prin căderea în păcat, omul s-a ales cu o pierdere infinită în ce privește neprihănirea. El a suferit pierderea unei naturi neprihănite, și astfel o pierdere de două ori a neprihănirii legale înaintea lui Dumnezeu. Omul a păcătuit, motiv pentru care nu a mai fost nevinovat din acea clipă. Omul nu a păzit porunca; de aceea, el s-a făcut vinovat de păcatul omisiunii. Prin ceea ce a făcut și ceea ce a omis să facă, caracterul său inițial neprihănit a fost complet ruinat. Isus Hristos a venit în lume pentru a repara răul făcut prin cădere, pentru cei care sunt poporul Lui. În ceea ce privește încălcarea poruncii prin păcatul lor, Hristos a îndepărtat-o prin sângele Lui prețios. Agonia și sângerarea Lui au eliminat pentru totdeauna consecințele păcatului în ce privește pe credincioși, iar prin ceea ce Hristos a făcut, prin singura Lui jertfă, purtând pedeapsa acelui păcat în trupul Lui, El, în propria Persoană, a purtat păcatele noastre în trupul Lui pe lemn.

Dar nu este suficient ca omul să fie iertat. Desigur, el este acum fără păcat înaintea lui Dumnezeu. Dar omului i-a fost cerut ca, în realitate, să păzească porunca. Nu ar fi fost de ajuns ca el să nu o fi încălcat, sau că el este privit, prin sângele lui Hristos, ca și cum n-ar fi încălcat-o. El trebuia să o păzească, trebuia să continue în ascultarea de toate lucrurile care sunt scrise în cartea Legii, și să le împlinească pe toate și continuu. Cum este această obligativitate rezolvată? Omul trebuie să aibă o neprihănire, altfel Dumnezeu nu îl poate accepta. Omul trebuie să aibă o ascultare perfectă, altfel Dumnezeu nu îl poate răsplăti. Ar putea Dumnezeu să ofere Raiul unui suflet care nu a păzit într-un mod perfect Legea? Să dea răsplata acolo unde slujirea nu este făcută? Înaintea lui Dumnezeu, acesta ar fi un act prin care dreptatea Lui ar fi discreditată. Unde se află, atunci, neprihănirea cu care omul iertat să fie complet acoperit, astfel încât Dumnezeu să îl considere ca și cum ar fi păzit Legea, și să îl răsplătească în consecință? În mod sigur, fraților, nici unul dintre voi nu este atât de nebun încât să creadă că această neprihănire ar putea fi produsă de el însuși.

În viața Lui, Hristos a fost atât de neprihănit, încât putem spune despre viața Lui, ca întreg, că reprezintă neprihănirea întruchipată. Hristos este Legea întrupată. Înțelegeți-mă bine. El a trăit Legea lui Dumnezeu în întregimea ei și, în timp ce tu vezi poruncile lui Dumnezeu scrise cu foc de la poalele Muntelui Sinai, le poți vedea scrise în carne, în Persoana lui Hristos. El nu a încălcat niciodată vreuna din poruncile Celui Preaînalt. Din ochiul Lui nu a ieșit niciodată focul mâniei nejustificate, necurate. De pe buzele Lui nu s-a făcut auzit niciodată vreun cuvânt urât sau nedrept. Inima Lui nu a fost niciodată stârnită de vreo tânjire după păcat sau de vreo pată, cât de mică, de răutate. În profunzimea simțămintelor Sale tainice, nu a stat ascunsă nici o greșeală. În înțelepciunea Lui nu a existat vreun defect; nici în judecata Lui vreo eroare. În minunile pe care le-a făcut nu a fost nici o intenție de a brava înaintea altora. În El nu a existat cu adevărat nimic de reproșat. Puterile Lui, fiind conduse de înțelepciunea Sa, au acționat cu toate și au co-acţionat, cu toate, în acord cu perfecțiunea ființei Sale, astfel că niciodată nu a existat în El nici măcar cea mai mică greșeală prin omisiune ori pată, pentru că nu a încălcat nimic.

Dar Legea constă în primul rând în aceasta: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta” (Deut. 6:5; Matei 22:37; Marcu 12:30; Luca 10:27). Și El a împlinit această poruncă. A fost hrana și băutura Lui să facă voia Aceluia care L-a trimis. Niciodată nu a existat un om care să se cheltuie pe sine așa cum a făcut El. Foamea, setea și goliciunea au fost nimic pentru El, nici chiar moartea însăși, dacă astfel El trebuia să fie botezat cu botezul care Îi era rezervat și să bea paharul pe care Tatăl I la pus înainte (Matei 20:22-23; 26:42; Ioan 18:11).

Dar Legea mai spune și aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev.19:18; Matei 22:39; Marcu 12:31). În tot ceea ce El a făcut și a suferit, El a împlinit mult mai mult decât această poruncă, căci „pe alții i-a mântuit iar pe Sine nu S-a putut mântui” (Matei 27:42). El a folosit cele mai mari resurse de dragoste în devoțiune profundă și în iubire jertfitoare de sine. El a iubit pe om mai mult decât Și-a iubit propria viață. Mai degrabă s-a lăsat scuipat, decât să lase ca omul să fie aruncat în flăcările iadului; mai curând a purtat în trupul Lui agoniile durerii care nu poate fi descrisă, decât să lase ca sufletele pe care Tatăl I le-a încredințat să fie lepădate. El a împlinit Legea, aș spune, până la cea mai măruntă literă a ei. El i-a trăit fiecare silabă tainică, și cu adevărat a înălțat-o și a făcut-o onorabilă. El L-a iubit pe Domnul, Dumnezeul Lui cu toată inima Lui, cu tot sufletul și cugetul, și i-a iubit ca pe Sine pe cei ce au fost semenii Lui.

Vine ziua când oamenii Îl vor recunoaște drept Iehova și când, privind la întreaga Lui viață trăită aici, ca Fiu întrupat, vor fi împinși să spună că viața Lui a fost neprihănirea însăși. Aspectul central, totuși, al titlului purtat de El stă în acest mic cuvânt noastră – „Domnul, neprihănirea noastră”. Aceasta este ancora de fier cu care ne agățăm de El; ancora care se coboară până la profunzimea acestei mari neprihăniri a Lui. Acesta este cuiul sfânt prin care sufletele noastre sunt țintuite alături de El. Este mâna binecuvântată cu care sufletul nostru s-a atins de El, și prin care El a devenit al nostru cu totul: „Domnul, Neprihănirea noastră.”

Vei observa acum că există o doctrină foarte prețioasă cuprinsă în acest titlu al Domnului și Mântuitorului nostru. Și cred că o putem înțelege astfel: când noi credem în Hristos, prin credință, noi primim justificarea. După cum meritul sângelui Lui îndepărtează păcatele de la noi, tot așa meritul ascultării Sale ne este pus în cont ca neprihănire a noastră. Imediat ce credem, suntem considerați ca și cum faptele lui Hristos ar fi faptele noastre. Dumnezeu privește la noi ca și cum acea ascultare perfectă, despre care tocmai am vorbit, ar fi fost împlinită de noi. Dumnezeu ne consideră ca și cum am fi fost în locul lui Hristos – privește la noi ca și cum viața Lui a fi viața noastră – și ne acceptă, ne binecuvântează și ne răsplătește ca și cum tot ceea ce El a făcut ar fi fost făcut de noi, cei ce ne încredem în El.

Știu că Socinus, în vremea lui, obișnuia să se refere la această învățătură ca fiind execrabilă, detestabilă și imorală; și probabil că gândea așa pentru că era el însuși un om execrabil, detestabil și imoral. Mulți oameni se folosesc de expresiile lor când le aplică altor persoane; ei sunt atât de obișnuiți cu propriile caractere, și atât de suspicioși cu privire la ceilalți, încât ei cred că, atunci când sunt criticați de cineva, e mai bine ca, înainte de a exprima o suspiciune, să atașeze aceeași acuzație, îndreptând-o către cel ce îi acuză mai întâi. Dar știți că noi susținem că această învățătură nu este execrabilă, ci cu totul încântătoare; că nu este abominabilă, ci dumnezeiască; nu este imorală, ci sfântă.

Atribuirea, de departe nefiind un caz excepțional în ce privește neprihănirea lui Hristos, stă la temelia întregii învățături a Scripturii. Cum am căzut în păcat, fraților? Am căzut prin aceea că păcatul lui Adam ni s-a atribuit nouă. Adam a fost reprezentantul nostru. Și când el a păcătuit, și noi am păcătuit, prin el; iar ceea ce el a făcut a fost atribuit nouă. Ai putea spune că tu n-ai fost niciodată de acord cu această atribuire. Bine, dar lucrurile nu stau așa, căci după cum noi am căzut prin reprezentantul nostru, tot prin acest sistem de reprezentare suntem și ridicați. Îngerii cad personal și individual, dar ei nu se mai ridică niciodată. Dar noi am căzut în unul, și ne este dată, prin harul divin, puterea de a fi ridicați în Altul. Rădăcina căderii se găsește în relația de reprezentativitate (federală – n.trad.) a lui Adam față de urmașii lui; astfel, noi am căzut prin atribuire. Ar trebui să ne mire atunci că noi suntem ridicați tot prin atribuire? Neagă această doctrină, dacă vrei, și te întreb – Cum sunt iertați oamenii? Nu sunt ei iertați datorită faptului că, prin Hristos, a fost oferită plata pentru păcat? Foarte bine atunci, dar această împlinire trebuie să le fie atribuită, altfel cum mai este Dumnezeu drept în a le da rezultatele morții unuia (Adam – n.trad.) dacă nu și moartea Celuilalt (Hristos – n.trad.) este atribuită lor?

Când spunem că neprihănirea lui Hristos este atribuită tuturor sufletelor credincioase, noi nu susținem o teorie a excepțiilor, ci prezentăm un adevăr grandios, care este atât de consecvent cu învățătura despre cădere și planul iertării, încât trebuie să continuăm să îl afirmăm pentru a face clară Evanghelia… Dacă aș abandona învățătura despre neprihănirea atribuită, aș fi obligat să o abandonez și pe cea privind justificarea prin credință. Adevărata justificare prin credință este solul de la suprafață, dar neprihănirea atribuită reprezintă stânca de granit care este așezată sub aceasta. Și dacă sapi în marele adevăr al faptului că păcătosul este justificat prin credința în Hristos, trebuie, cred eu, să ajungi inevitabil la doctrina neprihănirii atribuite a lui Hristos, care este baza și temelia pe care stă justificarea prin credință.

Dar acum haideți să ne oprim o clipă și să ne gândim la acest nume – „Domnul, Neprihănirea noastră.” Fraților, Dătătorul Legii a ascultat El Însuși de ea. Credeți că ascultarea Lui va fi suficientă? Iehova S-a făcut om astfel ca El să împlinească ceea ce omul trebuia să facă: credeți că El a făcut acest lucru imperfect? Iehova, Cel care Se înconjoară cu îngeri care excelează în putere – a luat asupra Lui trup de slujitor astfel ca să fie ascultător: credeți că slujirea Lui ar putea fi incompletă?

Fie ca adevărul că Mântuitorul este Iehova să vă întărească siguranța. Fiți curajoși. Foarte curajoși. Priviți la cer, pământ și iad cu provocarea apostolului: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” (Rom. 8:33). Priviți în urmă la păcatele voastre din trecut, la slăbiciunile din prezent, și la toate greșelile viitoare, și, în vreme ce plângeți cu lacrimi de pocăință, nu lăsați ca teama de condamnare să vă albească obrajii. Astăzi, voi stați înaintea lui Dumnezeu îmbrăcați în hainele Mântuitorului, cu veșmintele Lui nepătate, sfinți ca și Cel Preasfânt. Nici măcar Adam, când a umblat prin grădina Edenului, nu a fost mai acceptat decât voi – nimic nu este mai plăcut ochilor Dumnezeului care judecă totul și urăște orice păcat, decât sunteți voi, dacă sunteți îmbrăcați în neprihănirea lui Hristos, și stropiți cu sângele Lui. Sunteți în posesia unei neprihăniri mai bune decât cea a lui Adam. El a avut o neprihănire omenească, dar hainele voastre sunt divine. El a avut o robă completă, e adevărat; dar a fost țesută din țărână. Voi aveți o haină la fel de completă, doar că a fost țesută în cer. Urcați și coborâți în puterea acestui măreț adevăr și lăudați-vă cu el din plin, glorificându-L pe Dumnezeul vostru. Și fie ca aceasta să stea la căpătâiul și în centrul inimilor și sufletelor voastre: „Iehova Domnul, neprihănirea noastră.”

Fragment dintr-o predică rostită în dimineața Zilei Domnului din 2 Iunie 1861, la Metropolitan Tabernacle, Newington.

Material tradus și oferit gratuit de Asociația Magna Gratia, în revista Vestitorul Evangheliei Harului, Nr. 5.