Încetează Să Te Mai Pretinzi Creștin

Categorie: Mărturii

Şi unchiul meu a murit. El era unchiul părinţilor, şi am fost foarte apropiată de el. A fost aşa un şoc pentru mine, pentru că m-am rugat tot timpul pentru el. Mă rugam ca şi copil. Nu înţelegeam foarte bine, dar încă nu eram nici înverşunată împotriva Domnului. Încă continuam să mă rog pentru restul familiei. Iar apoi, îmi amintesc că am început şcoala secundară. Şi cum am intrat în şcoala secundară, dintr-o dată au venit lucruri în viaţa mea, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu… vin lucruri şi smulg Cuvântul semănat în tine. La acest moment încă nici nu ştiam ce este Evanghelia. Iar acele lucruri smulgeau şi cel mai mic adevăr pe care îl aveam.

Prietenii noi… şi doar faptul că eram la şcoală. Atât de multe lucruri, atât de multe lucruri… Şi prietenii pe care îi aveam erau în exact aceeaşi situaţie ca mine. Nu am avut parte de nicio educaţie creştină, nimic. Apoi, aproape că am devenit stânjenită în faţa lor de faptul că mă gândeam la Isus Hristos sau că există un Dumnezeu. Evident, apoi, pe măsură ce înaintezi în şcoală, vine teoria evoluţiei. Şi de la televizor, de la şcoală, din toate părţile. Nu te poţi feri de ea. Şi dintr-odată parcă,.. “Da, normal că nu există Dumnezeu.” Ştiţi,.. ca şi când.. Îmi amintesc de un profesor care spunea: “Cine de aici crede în Dumnezeu?” Şi îmi amintesc că m-am uitat în jur gândindu-mă că nimeni nu va ridica mâna. Îmi amintesc de o fată numită Jennifer Clegg că a ridicat mâna; trebuie să-i fi fost tare frică. A ridicat mâna şi eu m-am gândit, “Uau, ce prostie!” Şi mi-l amintesc pe profesor spunând: “Deci să înţeleg că toţi ceilalţi sunteţi atei”, şi toţi s-au grăbit să ridice mâinile. Parcă ar fi fost un lucru cu care să te lauzi. “Da, sigur că sunt ateu!” Deci cam aşa am fost în perioada şcolii secundare.

Şi apoi, evident, viaţa mea a reflectat faptul că, deocarece “Nu există un Dumnezeu”, “Eu nu sunt responsabilă înaintea nimănui. Ce contează?” Nu spun că am fost o persoană oribilă întru totul. Dar în acelaşi timp, prin anii mei de creştere… nici n-aş vorbi despre ce s-a întâmplat în acei ani. Ar fi o ruşine.

Apoi l-am întâlnit pe Kevin. Eram foarte tineri şi, viaţa noastră împreună era doar … o relaţie normală de lume. “Ştii, nu trebuie neapărat să te căsătoreşti.” “Ştii, poţi să faci în continuare ce doreşti cu adevărat să faci.” “Ştii, nu trebuie să iei un angajament.” Şi apoi ne-am logodit, şi am stat logodiţi vreo 10 ani…

Iar apoi am rămas însărcinată cu Dylan, fiul cel mare. Şi viaţa chiar a început să se schimbe … Venea un copil, noi nu eram căsătoriţi. Şi cred că viaţa chiar a început să se scufunde. Urma să fim curând părinţi şi să avem o responsabilitate. Şi am avut un timp greu, de fapt … ne-am despărţit.

Şi apoi, când l-am avut pe Dylan… (Plânge) Îmi cer scuze. Când l-am avut pe Dylan, cred că Dylan avea vreo două, nu, nu, el trebuie că avea şase luni.. Şi îmi amintesc că îmi doream să evadez din viaţa asta şi, ca să fiu sinceră, îmi doream să scap realmente de tot. Şi apoi Kevin – într-o dimineata, m-am trezit, şi el pur şi simplu nu era acolo. Eram în această casă la acel moment, pentru că ne-am mutat aici când l-am avut pe Dylan. Iar asta s-a întâmplat după vreo şase luni. Nu era acolo, şi m-am gândit, “Unde a plecat? Unde a plecat?” Şi ca să fiu sinceră, m-am gândit, “A plecat, m-a părăsit.” “S-o fi săturat, m-a părăsit.” Şi apoi s-a întors în jurul cinei, şi am zis, “Unde-ai fost?! Unde-ai fost?!” Şi el a zis: “Nu ştiu, m-am trezit în dimineaţa asta şi am simţit că Domnul…” Bine, nu a spus “am simţit că Domnul” , dar a zis, “…am simţit că trebuia să merg la biserică.” Şi era biserica locală Anglicană. M-am gândit, “Biserică??” “Pentru ce merge el la biserică, e o nebunie!” “Cine mai merge la biserică în zilele noastre?”

Şi a început să meargă acolo în fiecare duminică şi venea înapoi şi Domnul îl împingea să meargă la biserică. Kevin nu era convertit la acel moment. Apoi a început să mă ia cu el pentru că toată lumea îi spunea, “O, adu şi pe prietena ta şi pe fiul tău.” “De ce nu vin şi ei?” Aşa că am început să merg şi eu cu Kevin. Şi îmi amintesc că mergeam acolo la Biserica Anglicană, şi eu mă gândeam, “Asta e ca şi când m-ai întoarce înapoi în trecut.” Toate acele amintiri îmi reveneau în minte.

Cum eram la şcoală, în biserică, şi cu bunica mea… Şi îmi amintesc că am început să cânt cântări… Şi nu ştiu … Ceva din mine a început să se lumineze din nou într-un fel. Încă nu ştiam adevărul; Încă nu ştiam Evanghelia, Dar era ceva acolo… Cumva, Domnul lucra ceva în mine.

Cred că eram acolo de şapte ani; şi apoi, după acei şapte ani, într-o zi… Aţi auzit, probabil, mărturia lui Kevin… Nu știu… Într-o zi Kevin a fost în grădină. Şi îmi amintesc că în acea zi a venit în casă şi nu putea sta locului. Se plimba de colo-colo. Noi nu ştiam la vremea aceea ce înseamnă să fii născut din nou. Nu ştiam. Dar din acea zi Kevin s-a schimbat. S-a schimbat complet, dar vedeţi, în loc ca totul să devină ok, a fost apoi o bătălie şi mai grea pentru mine pentru că mă gândeam, “Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?” Şi apoi ce făcea Kevin era să citească Biblia tot timpul. Mergea la fiecare întâlnire la Biserica Anglicană, nu rata niciuna. Şi apoi a început să scrie articole de revistă. El avea această pasiune pentru Dumnezeu. Dar apoi am început să citesc Biblia. Şi în loc să o citesc pentru a găsi adevărul, o citeam pentru a-i găsi vreun cusur. Şi de fiecare dată când găseam ceva în Biblie, realmente mă irita. De exemplu, când Isus spune “să scoţi afară ochiul tău,” şi “să-ţi tai mâna dreaptă”, luam aceste texte şi ziceam, “Oh, asta e ridicol.” “Cum pot face oamenii aşa ceva?” “E un nonsens.” De orice mă puteam lega … Am început să încerc să dărâm credinţa lui Kevin. Pur şi simplu nu voiam Biblia.

Şi apoi, îmi amintesc că după aceea Kevin s-a dus la Biserica Calvary Chapel şi am întâlnit nişte oameni minunaţi acolo. Dar ce am început să fac, pentru că oamenii erau atât de drăguţi şi de minunaţi, am început să încerc să mă potrivesc şi eu. Ăsta e cel mai rău lucru pe care îl poate face cineva. Nu încercaţi niciodată să vă potriviţi; dacă ştiţi că nu sunteţi împăcaţi cu Dumnezeu, nu încercaţi să vă potriviţi. E cel mai greşit lucru pe care îl puteţi face. Aşadar pentru că încercam să mă potrivesc între ceilalţi, am încercat să mă conving că de fapt îl cunoşteam pe Domnul. Ştiţi, încercam să mă conving, aşa că apoi … pentru că toată lumea era atât de drăguţă, atât de grijulie şi eu îmi citeam Biblia … şi o citeam, dar nu aş fi citit-o … n-o citeam în mod sincer încercând să văd ce cere Dumnezeu de la viaţa mea. O citeam fără a crede cu adevărat promisiunile lui Dumnezeu şi ceea ce citeam.

Un alt exemplu la care m-am gândit este când mi-era ruşine, pentru că îmi amintesc că mergeam cu familia şi prietenii şi mă gândeam mereu, “O, nu, Kevin, te rog nu începe să vorbeşti despre Domnul; te rog, nu aici”. “Nu începe să vorbeşti despre Domnul, te rog, nu aici”. Şi nu mă puteam relaxa de frică că Kevin ar putea realmente spune cuiva despre Domnul. Şi îmi aduc aminte chiar şi în maşină, uneori aveam muzică şi poate mai aveam şi geamul lăsat jos şi mă gândeam că alţi oameni ar putea auzi muzica creştină de la noi şi voiam să închid geamurile. Era chiar … da, aproape că îmi era ruşine.

Şi apoi de acolo, o să trec puţin mai departe. Kevin a fost întrebat dacă ar putea merge ca pastor la o biserică în Fleetwood. Şi ne-am dus acolo şi la acel moment, din nou, credeam că îl cunosc pe Domnul. Simţeam că chiar am crescut şi că acumulasem atât de multă cunoştinţă. Mă convingeam pe mine că sunt bine în relaţia cu Domnul. Mă convinsesem cu desăvârşire că eram bine cu Domnul. În fine, timpul nostru în Fleetwood a fost un timp minunat, şi din nou, când Kevin a început să atingă subiectul Evangheliei, şi una din predicile lui despre a fi născut din nou, au fost aşa de mulţi oameni foarte mânioşi deoarece Kevin predicase că trebuie să fii născut din nou. Lucrul uimitor a fost că predica m-a înfuriat chiar şi pe mine un pic. Îmi amintesc că mă gândeam la întoarcere şi i-am zis lui Kevin, “Nu poţi predica în felul ăsta, asta e o biserică anglicană, nu poţi predica aşa… spunându-le oamenilor că trebuie să se nască din nou; uite câţi oameni ai jignit. S-a zis cu locul ăsta.” Nu eram cu nimic mai bună decât ei, dar la acel moment încă nu ştiam că eram ca ei, credeam că îl cunosc pe Dumnezeu.

Şi în loc să-l sprijin pe Kevin, tot ce făceam era să-l trag în jos. Îl demolam, îl dărâmam. Nu eram deloc o soţie evlavioasă. Am fost groaznică.

Şi apoi îmi amintesc că m-am dus la baie în Fleetwood, şi m-am pus jos, pe podea, şi i-am zis Domnului, şi a fost parcă pentru prima dată când am venit la Dumnezeu ştiind că nu aveam unde altundeva să mă duc, trebuia să vin, pentru că a fost un timp cu adevărat disperat pentru noi în acele vremuri. Şi îmi aduc aminte stând pe podeaua din baie şi spunând, “Doamne, unde? Ce se întâmplă? Suntem în această biserică şi cred că oamenii pur şi simplu vor să plecăm. Încotro să mergem? Ce ar trebui să facem?” Şi mi-a venit în minte versetul unde Domnul Isus spune, “Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi … dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul.” Mă gândesc la mila lui Dumnezeu, că El mi-a putut vorbi atunci. Când eram aşa de departe, ştiţi, harul lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu. Şi m-am ridicat de pe podea şi a fost ca un răspuns, şi am ştiut din acel moment că nu vom rămâne acolo. Ştiţi, nici nu a trebuit să stăm să vedem ce vor spune oamenii. A fost ca şi cum Domnul ne spusese că nu vom rămâne.

Deci, în fine, aceasta a fost în 2009. La Crăciunul din 2009 ne-am întors de acolo. Şi după ce ne-am întors, pentru că îmi pusesem toate speranţele că Kevin va avea acea biserică, şi că vom locui în acea casă minunată a acelui om, şi vom avea o biserică minunată şi am avut toate aceste vise în capul meu… Domnul, ca şi cum mi-a tras preşul de sub picioare… toate speranţele şi visele mele s-au năruit. Aşa că ne-am întors în casa aceasta, şi am căzut într-o depresie totală. Depresie totală şi cumplită pentru că … nu mai ştiam unde mă aflu, nu mai ştiam ce avem de făcut. Viaţa mea era pur şi simplu … eram deprimată tot timpul. Eram întunecată tot timpul şi apoi chiar citeam o carte a lui Martin Lloyd-Jones numită “Depresia spirituală.” Şi chiar m-a ajutat.

Aşa că am început să îl caut pe Dumnezeu un pic mai serios. Apoi, era 2009, 9 Martie, şi era o dimineaţă de luni. Şi eu stăteam în colţul unde stă Evelyn acum la studiul biblic. Eram foarte, foarte doborâtă şi cu o noapte înainte, citeam în Romani şi nu citeam Romani 10. Ci de fapt citeam Romani capitolul 11 unde Pavel vorbeşte despre butuc şi că dacă suntem altoiţi în el, cu cât mai mult ar trebui să trăim pentru Hristos. Dar asta nu a ajutat cu nimic, mintea mea era în toate părţile. Apoi, ochii mei au sărit la Romani capitolul 10, versetul 13. Şi l-am auzit ca şi când,.. ştiţi uneori când citeşti din Biblie, parcă ai ochelari 3D şi Scriptura îţi sare în ochi. Aşa s-a întâmplat, am văzut acel verset care spune, “Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” Şi în acea seară m-am dus la culcare plângând cu privire la acel verset. Am zis, “Doamne, Cuvântul Tău spune că ‘oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.’ ” Am zis, “Doamne, nu ştiu dacă eşti adevărat, nu ştiu dacă eşti real, dar Cuvântul Tău spune acest lucru.” Am zis, “Doamne, trebuie să mă salvezi!” Şi în noaptea aceea am plâns şi am fost împovărată şi nu pot să vă descriu greutatea care a fost peste mine. Cum spuneam, stăteam unde stă Evelyn acum. Dar în dimineaţa următoare, am spus “Doamne, nu mai pot continua aşa, te-am rugat noaptea trecută. ” “Cuvântul Tău spune,’fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.’ Nu mă simt cu nimic diferit.” Aşa că m-am sculat de acolo şi m-am dus în bucătărie, şi mi-am vărsat inima înaintea lui Dumnezeu. Absolut tot. Orice fel de furie am avut faţă de oameni, familie, prieteni, chiar şi faţă de Kevin. Totul a ieşit afară. Absolut tot ce era în inima mea a ieşit înaintea lui Dumnezeu. Totul: toate dăţile când mă deplângeam pe mine, totul a ieşit.

Şi apoi, cum îmi vărsam totul înaintea lui Dumnezeu, dintr-o dată a fost … nu pot descrie. A fost ca şi când Domnul … Nu ştiu. A fost ca atunci când dai jos o cămaşă de pe tine şi e pe dos, Domnul mi-a făcut asta mie. M-a arătat pe mine însămi, şi pentru prima oară în viaţa mea, lucrurile pe care le-am văzut, pe care Domnul mi le-a descoperit în acea dimineaţă au fost absolut dezgustătoare. Nu mai văzusem niciodată o aşa persoană josnică, şi m-am prăbuşit. Pentru că eram o fiinţă aşa de josnică şi Domnul mi-a arătat realmente păcatul meu. Şi apoi dintr-o dată, a fost parcă… Nu pot descrie.. A fost aproape ca o viziune… a crucii şi a fost ca şi când l-am văzut pe Domnul Isus pe cruce. Parcă pentru prima oară în viaţa mea, am văzut că sunt o păcătoasă. Şi am văzut că Domnul Isus Hristos chiar a murit pentru mine, pentru păcatele mele. Pentru prima dată în viaţa mea. Şi asta m-a frânt cu totul. M-a frânt şi pur şi simplu… am venit la Domnul; am zis, “Doamne, iartă-mă; cum îndrăznesc să spun astfel de lucruri despre aceşti oameni.” “Cum îndrăznesc să spun aşa ceva despre soţul meu, cum îndrăznesc să spun …”

Şi dupa aceea, a fost ca şi când… ştiţi când Domnul a fost botezat, spune că Duhul lui Dumnezeu a coborât ca un porumbel. Doar aşa o pot descrie. A fost ca şi când Duhul lui Dumnezeu … A fost acea pace, o pace absolută, şi toată acea povară pe care o purtam cu mine din viaţa mea, a fos ridicată. S-a dus. A fost cum spune John Bunyan în “Călătoria Creştinului” că avea acel bagaj mare în spate, şi deodată l-a aruncat. A fost aşa ceva. Am fost liberă, şi pentru prima oară în viaţa mea.. am fost absolut exstaziată … a fost minunat. A fost ca şi cum dintr-o dată soarele a răsărit şi strălucea prin fereastra bcătăriei. Parcă, “Uau, sunt liberă”, “El m-a iertat, Domnul Isus m-a iertat.” Şi am venit sărind şi săltând din bucătărie şi am fugit sus pe scări.

Când am ajuns sus în capul scărilor mă gândeam, “Nu-i pot spune lui Kevin că Domnul m-a mântuit, aşa-i? El crede că eu sunt deja mântuită.” Dar n-am putut… A trebuit să mă duc în dormitor şi Kevin îşi citea Biblia. Şi îi zic, “Kevin, Domnul m-a salvat, Domnul m-a salvat, Domnul m-a salvat.” Şi Kevin a fost complet fără grai şi nu ştia ce să spună pentru că eu eram debordantă. Şi el nu mă putea opri, vorbeam continuu. Am fost aşa de entuziasmată. Şi apoi am început să zâmbesc şi el râdea şi au venit copiii … M-am întors jos, şi nu ştiu.. restul zilei a fost pur şi simplu uimitor pentru mine. A fost absolut uimitor şi pur şi simplu minunat.

Îmi amintesc că mama mea a venit în aceeaşi zi. I-am spus ce se întâmplase. Şi ea încerca să îmi explice.. “Păi, ştii, tu doar ţi-ai vărsat inima.” “Te simţi mai bine normal.. Ai avut un plâns binefăcător.” “Dar ştii, toţi se simt mai bine.” Am zis, “Oh, nu! Mami, tu nu înţelegi.” Şi îmi amintesc că trebuia să plece şi m-am dus s-o îmbrăţişez. Dar am avut acest sentiment, în timp ce mă duceam să o îmbrăţişez… parcă o greutate aşa.. Domnul îmi spunea “Mama ta nu Mă cunoaşte.” “Mama ta nu Mă cunoaşte şi ştii unde se duce acum.” Şi parcă am avut o durere pentru sufletul mamei mele.

Şi mi-am dorit ca acea greutate uneori să revină pentru cei pierduţi. Pentru că simt uneori că parcă îi fac un defavor lui Dumnezeu. Pentru că simt că, ştiţi, parcă nu fac destul. Uneori simt că ar trebui să mă duc la familia mea şi să stau cu ei.. unul câte unul… şi poate că asta e ceea ce Domnul îmi spune să fac chiar acum. Deci asta a fost ziua în care m-am întors la Domnul.

Şi îmi amintesc, la o săptămână după asta, am început oarecum să pierd acea stare de a fi pe înălţimi cu Domnul, pentru că am neglijat citirea Bibliei. Pentru că trăiam pe o înălţime spirituală. Era ca şi cum, “Nu mai am nevoie de Cuvânt acum.” Dar apoi îmi amintesc cântarea … Am mers în acea săptămână la o înmormântare a unui unchi de-al meu, şi cântarea spunea, “Nu te teme căci te-am răscumpărat. Te-am chemat pe nume, eşti al Meu.” Şi habar nu aveam că era Isaia [carte din Biblie]. Doar când mi-a spus un prieten că era Isaia şi am citit acel verset; şi mă ţin de el acum. “Eu te-am răscumpărat. Te chem pe nume: eşti al Meu.” Acesta e versetul meu acum, pentru totdeauna. Şi celălat este, desigur, “Fiindcă oricine va chema numele Domnului va fi mântuit.”

Şi, ştiţi, am vrut doar să mă asigur că fiecare de aici care simte că nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, spun din nou, citiţi Cuvântul lui Dumnezeu. Credeţi ce zice şi cereţi ce vă spune. Oricine. Asta e mărturia mea.