„Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată… Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii. Căci Tu eşti Ocrotitorul meu!” (Psalmul 31:1,4)

Prins în capcană! Ademenit! Capturat! Ceea ce dușmanul nu poate face prin asalt fățiș poate adesea realiza cu ușurință prin subtilitate.

Primul lucru pe care îl spune Biblia despre diavol este ultimul lucru pe care oamenii sunt dispuși să îl creadă. Diavolul este subtil. Noi adesea ne așteptăm să îl vedem venind cu violență, prin atacuri dure și prin activități urâte, vădit păcătoase. Dar el vine lin, plăcut, dulce, adesea religios, cu tonalități pompoase, ademenind și momind.

Momeala din capcane este ceea ce victima pentru care acestea sunt întinse dorește. De aceea, atunci când noi devenim nemulțumiți de ceea ce Dumnezeu ne-a dat în mod legitim, devenim țintele principale pentru mreaja dușmanului. Căutând să apucăm lucruri care nu ne sunt date de Dumnezeu liber și legitim, ne vom trezi prinși fără speranță într-o plasă care sfidează orice încercare de scăpare. Ce ar trebui să facem noi într-o astfel de situație?

Să plângem, să blestemăm, să ne văicărim, să cârtim și să dăm vina pe alții? Să stăm și să ne plângem de milă? Să ne zvârcolim fără speranță și să ne încâlcim și mai tare? Să ne dăm bătuți într-o deznădejde totală și să ne abandonăm înfrângerii și inutilității? Niciuna dintre aceste variante! Cel puțin nu cei care și-au pus încrederea în Domnul.

Ar trebui să strigăm la Domnul. Trebuie să admitem că am fost amăgiți, să admitem că suntem de vină pentru amăgirea noastră; că aceasta nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat nemulțumirea noastră păcătoasă sau ambiția noastră nesfințită. Trebuie să admitem că suntem incapabili de a ne elibera singuri și că merităm să fim în încurcătura în care suntem. Și apoi ar trebui să cerem Tatălui nostru ceresc să își scoată copilul Său iubit din groapa în care a căzut. El va face acest lucru.