Vreau să vă dau cea mai grea și măreață problemă din întreaga Scriptură. Dacă faceți parte din această biserică ați auzit-o de un milion de ori, dar unii dintre voi nu, așa că membrii de aici o vor auzi de un milion de ori + 1. Aceasta este cea mai mare problemă din Biblie: Dacă Dumnezeu e bun, atunci El nu te poate ierta. Dacă Dumnezeu e drept și sfânt, atunci El nu te poate ierta.
Și tu spui: „Ce?!” Da, chiar așa e. Cea mai mare problemă din întreaga Scriptură… o vedem în Exod, în Psalmi, o vedem chiar și în cartea Proverbe. Îl vedem pe Pavel tratând-o în Romani 3. Și problema este aceasta: Dacă Dumnezeu este drept, cum poate El, pur și simplu, așa cum spune, să treacă cu vederea păcatul tău? Cum poate să-ți acopere păcatul? Cum poate să arunce păcatul tău cât de departe este răsăritul de apus? Literalmente, în Psalmi și din nou în Romani 4, spune că „îl acoperă”! Ce părere avem noi despre un judecător care mătură crimele sub preș? Îl numim drept? Nu, nu-i așa? Îl numim corupt. Menține el dreptatea? Absolut deloc, el defăimează dreptatea. Vedeți voi, aici se găsește marea problemă din Biblie. Dumnezeu este drept! Și pentru că este drept și pentru că este sfânt, și pentru că este dragoste, El urăște! El urăște răul! Unii spun: „Păi Dumnezeu este dragoste, așa că nu poate urî.” Nu, Dumnezeu este dragoste și de aceea trebuie să urască. El urăște răul! El nu poate doar să treacă cu vederea răul. Și nu poate doar să treacă cu vederea răul comis de tine, de mine sau de oricine altcineva. Dumnezeu este un judecător drept. Și nu ar trebui ca Judecătorul întregului pământ să facă ceea ce este drept? Așa că marea dilemă din Biblie este: Cum poate Dumnezeu să fie drept și totuși să-i ierte pe oamenii răi? Cum poate face El asta?
Răspunsul se află în persoana Domnului Isus Hristos. Și ăsta e lucrul pe care mulți oameni nu îl înțeleg cu privire la cruce. Dumnezeu în dreptatea Lui condamnă omul. Fiecare om, toți de aici, oricine a umblat pe pământ de la Adam încoace. Suntem condamnați în păcatul nostru. Și toată religia, mersul la biserică, și orice vrei tu să adaugi, nu te va ajuta niciun pic. Ești condamnat. Ca să ajungi în cer trebuie să fii perfect. Să ai o neprihănire perfectă și nimeni n-o are! Și Dumnezeu nu poate acționa în alt mod pentru că El este drept! El nu poate mătura păcatul tău în coș sau sub preș. Deci Dumnezeu, în dreptatea Lui, te condamnă pe tine, pe mine și întreaga omenire! Apoi Dumnezeu, în dragostea Lui, devine om și trăiește viața pe care tu n-ai putut s-o trăiești, pe care eu n-am putut s-o trăiesc. Nu doar că evită păcatul, dar și trăiește o viață de neprihănire perfectă. Nu doar că ocolește ce este rău, ci mereu face ce este bine. O viață de neprihănire perfectă. Și apoi Fiul lui Dumnezeu se duce la Calvar, și la Calvar moare!
Acum, aici e problema. Când auzi predicile și tot ce se mai spune de Paști, ce auzi în special? Auzi despre romani, cum L-au țintuit pe o cruce, L-au bătut, și L-au străpuns cu o suliță. Și auzi despre toate lucrurile pe care le-au făcut romanii lui Isus și cum L-au omorât. Și când auzi felul acesta de predică, felul acesta de a predică ratează complet ideea! Nu suntem mântuiți de păcatele noastre pentru că romanii L-au bătut pe Isus și L-au omorât. Noi suntem mântuiți de păcatele noastre pentru că atunci când El era pe Cruce, toate păcatele tale I-au fost imputate Lui, și apoi Dumnezeu din cer Și-a întors fața de la singurul Lui Fiu, nu pentru că I-a lipsit tăria morală de a-L vedea cum suferă, nu! Ci Și-a întors fața de la singurul Lui Fiu pentru că singurul Lui Fiu a devenit păcat! Iar separarea de Dumnezeu pe care eu și tu ar trebui s-o experimentăm toată eternitatea, a experimentat-o Fiul lui Dumnezeu pe acea cruce! Și nu a fost doar retragerea negativă a prezenței lui Dumnezeu față de Hristos, care L-a făcut să strige: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?) Dar apoi, întreaga forță a mâniei lui Dumnezeu, a urii Sale sfinte împotriva ta și a nelegiuirilor tale, și împotriva mea și a nelegiuirilor mele, pe care, ca Dumnezeu sfânt, trebuia s-o verse, a vărsat-o asupra Fiului Său! Așa cum spune profetul în Isaia 53:10: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească…” pe Mesia! Să-L zdrobească! Sub întreaga forță a mâniei Lui. Voi știți, mulți dintre voi ați citit Biblia. E în grădină și strigă: „Depărtează de la Mine paharul acesta! Depărtează de la Mine paharul acesta! Depărtează de la Mine paharul acesta!” De 3 ori. Voi chiar credeți că Mântuitorului Îi era teamă de o lance romană? Mulți cred că, atunci când Isus se uita la pahar, El se gândea la crucificare, la bătăi și la toate celelalte. Și asta a făcut ca sudoarea Lui să i se transforme în picături mari de sânge. Serios? Cum se face atunci că toți apostolii, în afară de Ioan, și nenumărați martiri când erau crucificați, istoria bisericii ne spune că ei cântau imnuri? Erau plini de bucurie fiind crucificați ca Domnul lor. Cum se face deci că ei aveau mai multă îndrăzneală decât Mântuitorul lor? Lui Isus nu i se prefăcea sudoarea în sânge doar din cauza unei cruci romane. Ci din cauză că El a fost mereu în sânul Tatălui, într-o iubire perfectă Unul față de Celălalt. El era mereu Fiul preaiubit în care Tatăl Își găsea plăcerea. Și pe acea cruce Tatăl Și-a retras prezența față de Fiul, cum ar fi trebuit să facă cu noi. Și Tatăl L-a zdrobit pe Fiul Său! Asta era în pahar! Mânia Atotputernicului Dumnezeu împotriva fiecărui păcat pe care noi l-am comis. Și El l-a băut. Și când a strigat „S-a isprăvit!” a răsturnat paharul și n-a scăpat nicio picătură. A băut tot. A plătit în întregime. Și a murit, iar în a treia zi a înviat. A înviat prin puterea Lui, prin puterea Duhului, și prin puterea Tatălui. Cartea Romani ne spune că învierea e semnul lui Dumnezeu, reabilitarea Fiului Său și dovada că moartea de pe Calvar a fost suficientă ca să plătească pentru toate păcatele tale.
Deci, ce înseamnă să crezi că Isus e Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Nu înseamnă doar „Îmi plac învățăturile Lui și Îl urmez”. Înseamnă aceasta: Nu am nimic, nicio neprihănire, nicio speranță. Cu excepția a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine la Calvar și în învierea lui Hristos din morți. Asta e speranța mea! Dacă aș sta în mijlocul celor mai înfiorători și mai răi oameni, într-un cerc plin de nelegiuire, și aș sta acolo, dac-aș fi transpus acum, teleportat în locul acela, singurul lucru care mă separă de ei în ochii lui Dumnezeu este crucea de la Calvar unde Isus a murit pentru păcatele mele. Atât!
Și vreau să vă spun ceva: Dacă adăugați la aceasta vreo presupusă virtute proprie, atunci nu credeți în Fiul lui Dumnezeu! Îi aud pe așa de mulți oameni spunându-mi: -Da, sunt creștin. -Crezi în Isus? -Da -Dacă mori acum unde mergi? -Păi, cred că mă duc în cer. -De ce? -Păi, am fost bun, am fost un om bun. Observați neconcordanța? Ce!? Ce!? Ai fost un om bun? Serios? Serios?! Suficient de bun încât să iei oricare din gândurile tale și să stai înaintea lui Dumnezeu și să riști o eternitate întreagă?
Unii oameni vor spune, precum cei din Romani 5 și 6 unde Pavel le dădea răspuns, ei ziceau: „Dacă spui că trebuie doar să crezi în Isus, și nu e nevoie de faptele noastre, atunci oamenii doar vor crede în Isus și vor trăi ca demonii și se vor duce în cer?” Nicidecum! Vedeți, sunt două doctrine în Biblie pe care trebuie să le înțelegeți. Prima e justificarea. Ce e justificarea? E o declarație legală. Persoana care crede în Isus Hristos e justificată legal înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la acel om ca fiind drept înaintea Lui. Nu pe baza propriilor virtuți, ci pe baza a ceea ce a făcut Hristos pentru el. Dumnezeu îl declară drept. Asta e poziția credinciosului. Dar mai este o doctrină numită doctrina regenerării. Dacă ați citit Biblia ați observat asta în 2 Corinteni 5:17: „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Ce înseamnă asta? Înseamnă că cei ce au crezut cu adevărat în Isus Hristos au fost de asemenea născuți din nou, sau, cum mai spunem noi, regenerați de Duhul Sfânt. Au fost aduși la viață. Așa că nu e ca și cum ei cred în Isus și fac multe lucruri bune pe care ei le urăsc. Ci ei cred în Isus și sunt mântuiți. Și datorită acestei mântuiri, și a puterii lui Dumnezeu de a transforma o viață, ei încep să umble într-o viață nouă. Dar niciodată poziția lor în fața lui Dumnezeu nu e bazată pe ceea ce fac ei, ci e bazată pe crucea de la Calvar. Hristos și numai Hristos!
Acum, vreau să închei cu o ilustrație… sper să nu vi se aplice, dar s-ar putea să vă dea o înțelegere cu privire la ce spun. Am auzit asta prima dată de la un prieten bun de-al meu, Charles Leiter, și e o ilustrație superbă. Să zicem că avem o mulțime de oi, dar avem o problemă, sunt și mulți coioți. Deci cum rezolvăm problema? Păi, sunt câteva moduri prin care putem rezolva problema. Una e să luăm o pușcă și să împușcăm coioții. Asta rezolvă problema oilor, rezolvă problema noastră, dar nu rezolvă problema coiotului. Ce altceva putem face? Păi, putem face rost de-o cușcă ca să prindem coiotul. Îl prindem în capcană. Am rezolvat problema oilor, am rezolvat problema noastră, dar nu prea am rezolvat problema coiotului. Tu spui: „Păi, e îndreptat!”. Nu, nu e! E doar captiv, dar nu s-a îndreptat. Merge așa, înainte și înapoi în acea cușcă, și vrea să iasă. Dacă lași ușa aceea deschisă, va ieși de-acolo. Deci nu am rezolvat problema lui. Știți ce tocmai am descris? Religia. Și o grămadă de religie creștină. „Merg la biserică, urăsc să fac asta, dar mă duc pentru că așa e corect.” „Fac asta pentru că așa-i corect și pentru că trebuie s-o fac.” Nu e o dragoste sinceră pentru Dumnezeu, nu e o dorință sinceră de a-L sluji pe Dumnezeu. Ci doar „Trebuie să fac lucrurile astea…” Ăsta-i legalism, religie, formalism. „De ce trebuie să mergem?” La fel cum spune și coiotul: „De ce nu pot doar să mănânc oi?” Și de fiecare dată când cineva nu se uită, și de fiecare dată când ușa e deschisă, vei mânca oi. Vei păcătui pentru că asta e ceea ce iubești.
Acum, ce e creștinismul? Dumnezeu transformă coiotul într-o oaie. Ăsta-i creștinismul, transformare pe dinăuntru. El le schimbă inima, El le ia inima de piatră și le dă o inimă de carne. Și așa știi că ai devenit creștin. Nu doar pentru că faci o mărturisire goală că: „Da, cred că Isus e Fiul lui Dumnezeu”. Ci pentru că, așa cum i s-a întâmplat și lui Petru, ceva mai mult decât carnea și sângele ți s-a întâmplat și ție. Dumnezeu ți-a arătat că acesta e Fiul Lui, și a pus o dorință nouă și copleșitoare în tine ca să-L urmezi și să-I fii pe plac. Observați acest lucru?
Vă voi da chiar acum o lecție de ontologie, care sună astfel: Am o natură, am o voință și am activități, lucruri pe care le fac. Dacă inima mea iubește ce e rău, atunci dorința mea e pentru rău. Lucrurile acestei lumi, imoralitățile, senzualitățile, banii, și tot ce e în lume. Dacă asta e ceea ce inima mea iubește, atunci acele dorințe îmi vor influența voința, și voința îmi influențează activitățile. Sunt condus, sunt condus de propria voință, care e condusă de dorințele mele rele, și fac răul. Dar dacă cineva îmi poate schimba inima, astfel încât lucrurile pe care odată le iubeam, acum le urăsc și lurcurile pe care odată le uram, precum neprihănirea, acum le iubesc, atunci nu prea mai am de ce să mă îngrijorez, pentru că dorințele mele noi îmi conduc viața într-o direcție complet diferită. Și când păcătuiesc mi se frânge inima, pentru că inima mea a fost făcută nouă.
