Aducând pe cei dragi la Isus

Este o mare binecuvântare să fiu aici, cu voi, din nou şi să văd lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu. Tot ce face El este măreţ, chiar şi lucrurile mărunte. Vorbeam în dimineaţa aceasta despre lucrurile microscopice pe care Dumnezeu le face. Şi că acele lucruri sunt de asemenea lucruri măreţe. Şi întinderea vastă a Universului şi acele aşa-numite lucruri mici în inimi şi vieţi, sunt glorioase.

Să deschidem Biblia la Marcu, capitolul 5. Vom citi, de fapt, mai multe pasaje. Marcu, capitolul 5, începând cu versetul 22.

“Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: ‘Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.’ Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergea mult norod şi-L îmbulzea.”

Şi apoi este scris despre acea femeie cu o scurgere de sânge, care intervine. Apoi, în versetul 35:

“Pe când vorbea El încă, iată că vin nişte oameni de la fruntaşul sinagogii care-i spun: ‘Fiica ta a murit; pentru ce mai superi pe Învăţătorul?’ Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: ‘Nu te teme, crede numai!’ Şi n-a îngăduit nimănui să-L însoţească, afară de Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov. Au ajuns la casa fruntaşului sinagogii. Acolo Isus a văzut o zarvă, şi pe unii care plângeau şi se tânguiau mult. A intrat înăuntru şi le-a zis: ‘Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.’ Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce-L însoţiseră şi a intrat acolo unde zăcea copila. A apucat-o de mână şi i-a zis: ‘Talita, cumi’, care tălmăcit înseamnă: ‘Fetiţo, scoală-te îţi zic!’ Îndată fetiţa s-a sculat şi a început să umble; căci era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniţi. Isus le-a poruncit cu tărie să nu ştie nimeni lucrul acesta; şi a zis să dea de mâncare fetiţei.”(Marcu 5:35-43)

Şi Marcu, capitolul 9, versetul 14… Vom citi puţin şi de aici. Marcu, capitolul 9, începând cu versetul 14.

“Când au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor, şi pe cărturari întrebându-se cu ei. De îndată ce a văzut norodul pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să I se închine. El i-a întrebat: ‘Despre ce vă întrebaţi cu ei?’ Şi un om din norod I-a răspuns: ‘Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.’ Isus le-a răspuns şi le-a zis: ‘O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.’ L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură. Isus a întrebat pe tatăl lui: ‘Câtă vreme este de când îi vine aşa?’ ‘Din copilărie’, a răspuns el. ‘Şi de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.’ Isus a răspuns: ‘Tu zici: „Dacă poţi!”… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!’ Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: ‘Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!’ Când a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat şi i-a zis: ‘Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el.’ Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: ‘A murit!’ Dar Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare. Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: ‘Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?’ Şi El le-a zis: ‘Acest soi de draci nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.'”(Marcu 9:14-29)

Şi apoi în Ioan, capitolul 4; Ioan 4, începând cu versetul 45.

“Când a ajuns în Galileea, a fost primit bine de galileeni, care văzuseră tot ce făcuse la Ierusalim în timpul praznicului; căci fuseseră şi ei la praznic. Isus S-a întors deci în Cana din Galileea, unde prefăcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav. Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui care era pe moarte. Isus i-a zis: ‘Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!’ Slujbaşul împărătesc I-a zis: ‘Doamne, vino până nu moare micuţul meu.’ ‘Du-te’, i-a zis Isus, ‘fiul tău trăieşte.’ Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum. Pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: ‘Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile.’ Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: ‘Fiul tău trăieşte.’ Şi a crezut el şi toată casa lui. Acesta este iarăşi al doilea semn făcut de Isus după ce S-a întors din Iudeea în Galileea.” (Ioan 4:45-54)

Încă un pasaj: Matei, capitolul 15. Matei, capitolul 15, versetul 21.

“Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: ‘Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.’ El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: ‘Dă-i drumul, căci strigă după noi.’ Drept răspuns, El a zis: ‘Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.’ Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: ‘Doamne, ajută-mi!’ Drept răspuns, El i-a zis: ‘Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!’ ‘Da, Doamne’, a zis ea, ‘dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.’ Atunci Isus i-a zis: ‘O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum voieşti.’ Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” (Matei 15:21-28)

Am citit toate aceste pasaje pentru că au ceva în comun. Şi anume: toate vorbesc despre părinţi care îşi aduc copiii la Domnul. Şi noi avem, sunt sigur, astăzi, cu noi, nişte părinţi care au copii ce trebuie aduşi la Domnul. Şi mai sunt câţiva părinţi care urmează să aibă copii, unii copii sunt deja pe drum, dar nu s-au născut încă. Este un subiect important. Şi vreau să discutăm puţin despre acest subiect.

Aş fi putut alege alte versete, care vorbesc în general despre oameni care i-au adus pe cei dragi ai lor la Domnul. Şi vreau să privim la cel puţin unul dintre acestea, ca să înţelegi că dacă nu eşti părinte, totuşi mesajul este şi pentru tine. Dar vreau să îi încurajez în special pe părinţi cu privire la aducerea copiilor lor la Domnul. Vom privi de asemenea şi la aducerea celor dragi, în general, la Domnul. Şi vom citi şi câteva versete despre acest subiect.

Dar observaţi în aceste versete, paralelele evidente dintre acele cazuri. În toate cele patru cazuri sunt prezentaţi părinţi care îşi aduc copiii la Domnul. Şi acest lucru ar trebui să fie o încurajare în ea însăşi.

Dacă Domnul nu ar fi… gândiţi-vă cum ar fi fost dacă Domnul nu ne-ar fi dat exemple în Scriptură despre un părinte care îşi aduce copilul la Domnul. Ar fi fost descurajant! Ai fi putut trece peste, spunând: “Ei bine, ştiu că Isus este milos” şi aşa mai departe. Dar El nu ne-a dat doar exemplul acesta, ci ne-a dat exemplu după exemplu.

Ş avem chiar exemple de părinţi care îşi aduceau micuţii, chiar copilaşi, la Domnul Isus. Ucenicii spuneau: “Nu aduceţi acei copilaşi aici. Stăpânul este prea ocupat pentru astfel de lucruri. El are lucruri importante de făcut.” Dar Isus a spus: “Nu. Lăsaţi pe aceşti copilaşi să vină la Mine şi nu-i opriţi. Aveţi concepţii greşite despre Împărăţie.” Aşa că El a primit cu bucurie şi i-au adus chiar şi copilaşi.

Gândiţi-vă: dacă ai fi o mamă cu un nou-născut şi ai putea să aduci acel nou-născut la Isus şi El şi-ar pune mâinile peste copilaş… mă întreb ce s-a rugat. Pentru că tot ce s-a rugat El, s-a împlinit. Orice binecuvântare a cerut pentru ei, s-a împlinit. Şi i-a binecuvântat. Şi-a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat.

Şi este un al cincilea pasaj, pe care încă nu l-am citit, aş vrea să îl citesc ca încurajare suplimentară în legătură cu relaţia părinţi-copii.

Deci, avem exemple în Evanghelii despre părinţi care îşi aduc copiii şi oameni care îi aduc pe cei dragi la Domnul.

O a doua paralelă ce poate fi observată în aceste cazuri: fiecare era un caz extrem. Ca şi cum Dumnezeu vrea să ne încurajeze şi ne spune: “Nu Îmi pasă cât de gravă este situaţia ta, nu Îmi pasă cât de imposibilă este. Eu mă ocup cu a asculta părinţii care îşi aduc copiii la Mine.”

Şi dacă doar vă gândiţi la aceste cazuri, în două din ele copiii erau demonizaţi. Starea acelui băiat era aşa de gravă că de multe ori a fost aruncat în foc şi în apă pentru a fi distrus. Cu alte cuvinte, de câte ori acest copil era în preajma apei, părinţii lui trebuiau să-l supravegheze, de teamă că cel rău îl va ucide. Şi aceeaşi situaţie când era în preajma focului. Iată deci această familie cu băiatul lor, şi spune că se întâmpla de mult timp aşa; tatăl spunea că din copilărie. Deci nu era vorba ca familia ta să stea şi să se bucure de focul de tabără privind acei cărbuni încinşi, pentru că diavolul va încerca să îţi arunce băieţelul în acei cărbuni.

Gândiţi-vă la presiunea care a fost asupra acelei familii ani de zile. A continuat aşa ani de zile. Şi a fost o situaţie imposibilă. Tatăl spunea că deseori se întâmpla: “De câte ori îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn.” Gândiţi-vă: să vezi aceasta o singură dată, dar ei au văzut-o de ani de zile. O situaţie imposibilă.

Apoi femeia canaanită din Matei 15. Nu putem şti cât de gravă era situaţia fiicei sale, dar femeia spunea: “Fiica mea este muncită rău de un drac.” Ea nu a spus doar: “Fiica mea e deranjată de cel rău câteodată.” Ci: “este muncită rău de un drac.”

Deci, sunt relatate două cazuri extreme legate de posesiunea demonică.

Apoi sunt aceste două cazuri ale copiilor care sunt pe punctul de a muri.

Ei au venit la Isus şi i-au spus: “Fiica mea este pe moarte. Fetiţa mea este pe moarte.” Nu am mai experimentat asta înainte. Cunosc oameni de pe câmpul de misiune, am citit povestiri, biografii ale unor misionari care au pierdut copil după copil. Imaginaţi-vă că aici este copilul vostru, care a căpătat o boală; nu ai medicamentele necesare, şi te rogi şi faci tot ce îţi stă în putere pentru a-l ajuta. Şi în cele din urmă începi să realizezi: “Fiul meu, băiatul meu va muri. Fiica mea va muri.” Aceasta era situaţia în care se aflau aceşti oameni.

De fapt, cu privire la fetiţă, în timp ce Isus venea, au spus că ea a murit. Aşa de aproape era de moarte când tatăl ei s-a dus, în disperare, la Isus. În cazul la care ne vom gândi în câteva minute, pe care încă nu vi l-am citit, în acel caz, copilul deja murise. Şi femeia nu Îl ruga pe Isus să învieze copilul, pentru că nu mai era nicio speranţă. Era o situaţie absolut imposibilă. Deci în fiecare dintre aceste cazuri, există cineva care a adus pe cei dragi, în special pe copii, la Domnul. În fiecare caz era o situaţie imposibilă şi în fiecare caz Isus are milă pentru ei şi îi aude.

Acum, preaiubiţilor, asta ar trebui să însemne ceva pentru voi. Dacă ai pe cineva drag care este pe drept în disperare, ar trebui să conteze pentru tine că El a avut milă în fiecare caz. O încurajare majoră!

În regulă, acestea sunt paralele evidente sau paralele superficiale între aceste cazuri. Dar aş vrea să aprofundăm şi să privim la lucrurile pe care le au în comun aceste situaţii, sau cel puţin la aspectele evidenţiate, astfel încât să fim ajutaţi de ele.

Deci, mai întâi, în fiecare dintre aceste cazuri, a fost o mijlocire aprigă, rugăminţi fierbinţi din partea părinţilor; în toate aceste cazuri. Au fost rugăminţi disperate, stăruitoare.

În cazul lui Iair, se spune: “Când L-a văzut, a venit, i-a strâns mâna şi a zis: ‘Doamne, sper că poţi face ceva pentru copilul meu.'” Aşa a fost? “Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: ‘Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino.’ ‘Fetiţa mea trage să moară. Vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.'”

În cazul băiatului demonizat, acest om a venit la Isus şi i-a spus: ‘Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.’ Şi scrie: “Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: ‘Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Fie-Ţi milă de noi.'”

Despre acest slujbaş împărătesc scrie: “A aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul său…” Ei bine, aceasta nu pare prea extrem, cu excepţia faptului că a mers la El. A trebuit să meargă pe jos 7 ore ca să ajungă la Isus.

Deci, din nou, această disperare, stăruitoare mijlocire. Un drum de 7 ore pe jos, pentru a-L ruga să vină şi să îi vindece fiul, pentru că era pe moarte. Isus începe să vorbească cu el: “Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nu credeţi.” Dar pare că slujbaşul nu avea timp să vorbească despre asta, El doar a strigat: “Doamne, vino până nu moare micuţul meu.” Era disperat.

Şi femeia canaanită… lăsaţi-mă să vă citesc din nou câteva versete. În versetul 23 scrie: “Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: ‘Dă-i drumul, căci strigă după noi.’ Ea striga către El. Ea a început să strige după El şi spunea: “Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David.”

Şi, din nou, în versetul 25: “Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: ‘Doamne, ajută-mi!'”

Deci, preaiubiţilor, trebuie să rugăm pe Domnul cu stăruinţă pentru copiii noştri şi pentru cei dragi ai noştri. Şi dacă eşti un părinte care ai un copil pierdut, te încurajez să discuţi cu un alt părinte, care este dispus să se roage cu tine specific.

A fost un… am menţionat acest lucru… ei, de fapt, un alt frate mi-a spus despre această situaţie. El era pastor în Michigan, cred… mi-a spus că începuseră să fie îngrijoraţi cu privire la unul dintre fiii lor, şi el s-a întâlnit cu un om din biserică, ce avea, de asemenea, un fiu pierdut şi ei au început să se roage împreună pentru aceşti băieţi. Şi Dumnezeu a intervenit, le-a auzit strigătul. Şi când fratele acesta mi-a povestit, am început să mă gândesc: “Oare eu ce fac?”

Vreau să spun că ajungem să ne delăsăm: “Ei, ceva se va întâmpla, până la urmă, prin osmoză.” Dar tu nu şti asta! Şi situaţia este disperată. Aşa că am menţionat despre acest lucru la întâlnirea de rugăciune: dacă vrea cineva să se roage cu mine. Ei bine, un frate a acceptat, mi-a spus că va face asta. Aşa că ne-am întâlnit săptămână după săptămână şi nu petreceam prea mult timp la discuţii. Ajungeam acolo şi ne spuneam că nu suntem acolo să petrecem ore în şir, ci pentru a aduce aceasta înaintea Domnului din nou.

Şi spuneam: “Doamne, suntem aici. Batem. Ai spus că oricine cere primeşte şi cine caută găseşte şi celui ce bate i se deschide. Doamne, sunt aici din nou. Bat la uşă în seara asta pentru această persoană. Bat, Doamne, suntem aici şi batem. Doamne, ne vezi, suntem aici din nou.”

“Suntem aici din nou, săptămâna aceasta” şi, preaiubiţilor, sigur va fi cineva care se va întâlni cu voi şi puteţi merge înaintea Domnului săptămână după săptămână pentru rugăciune specială pentru cei dragi.

Acum, daţi-mi voie să spun din nou că acest mesaj nu este doar pentru părinţii cu copii. Vreau, totuşi, să încurajez în mod special părinţii cu copii. Şi Dumnezeu mi-a adus în atenţie acest lucru acum câteva săptămâni, pentru a împărtăşi acest mesaj aici. Dar e mai mult decât atât. Un exemplu, nu ştiu dacă trebuie să deschidem acolo, dar vă amintiţi exemplul din Luca 5, când acei patru prieteni au adus acel om paralizat la Domnul. Deci, în acest caz, ei erau doar prieteni. Sunt mulţi oameni care au greutăţi teribile, dar au şi ei patru persoane care îi iubesc, care ar putea să îi poarte înaintea Domnului, în rugăciune.

Şi vă amintiţi de acei patru prieteni, au adus acel om paralizat la Isus. Deci avem, astfel, încă un exemplu.

Deci vreau să vă încurajez: în fiecare din aceste situaţii au fost rugăminţi stăruitoare din partea celor care îl iubeau pe acel om pe care l-au adus la Domnul. Rugăminţi stăruitoare.

În al doilea rând, în fiecare din aceste cazuri, au fost perseverenţi, au fost aduse cereri în agonie, cu stăruinţă şi răbdare.

Gândiţi-vă la fiica lui Iair. Se spune în acel pasaj pe care l-am citit, din Marcu 5, că ei au început să strige… Tatăl a venit la Isus, lucrurile ajunseseră într-o situaţie de disperare, şi el strigă către Domnul, cade la picioarele Lui, rugându-L şi spunând: “Fiica mea e pe moarte. Te rog, vino.” Şi scrie că Domnul a plecat cu el şi o mulţime mare Îl urma şi Îl îmbulzeau.

Acum, probabil ştiţi ce s-a întâmplat. Acolo era femeia cu acea scurgere de sânge pe care a avusese de 12 ani şi probabil se târâia prin mulţime pentru a reuşi să ajungă. Şi, oricum, era slăbită. Şi era disperată să ajungă la Isus. Şi această femeie vine şi se atinge de poala hainei Lui şi scrie că El a fost conşient că o putere a ieşit din El. El se întoarce şi întreabă: “Cine m-a atins?” “Ucenicii i-au spus: ‘Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: ‘Cine m-a atins?’ Dar Isus a răspuns: ‘S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.'” Aşa că femeia vine şi Îi spune istoria ei…

Acum, gândiţi-vă la asta. Noi doar citim acest text, dar realizaţi ce s-a întâmplat? Acest tată vine la Isus, iar fiica lui e pe moarte. E ca şi cum copilul tău se zbate între viaţă şi moarte, realizezi că va muri dacă nu ajungi rapid cu el la Urgenţă, îl urci rapid în maşină şi pleci cât de repede poţi, dar te blochezi în trafic. Asta s-a întâmplat aici. Acest om era disperat, iar Isus vorbea cu acea femeie. El ar vrea să alerge, dar nu poate, pentru că erau în mijlocul unei mulţimi.

Şi în timp ce au loc toate acestea, vin acele persoane care îi spun: “Nu mai încerca. E prea târziu. Nu-L mai deranja pe Învăţătorul. Deja a murit.” A trebuit să stăruiască. Şi au fost întârzieri, întârzieri agonizante.

Iar în cazul băiatului demonizat, tatăl l-a adus pe băiat la ucenici… şi, apropo, ucenicilor li se dăduse putere să scoată demoni şi făcuseră asta de multe ori. Şi tatăl vine la ei cu băiatul, iar ei nu pot face nimic.

Gândiţi-vă la această situaţie. Demonul provoacă băiatului o criză chiar sub ochii ucenicilor. Iar Isus nu face nimic. Ci începe să pună întrebări tatălui: “De cât timp îl apucă aşa?”

Observaţi întârzierea?

Acest fruntaş al sinagogii, când Isus începe să vorbească despre necredinţa oamenilor, acest fruntaş spune: “Doamne, vino până nu moare copilul meu.”

Întârzieri şi perseverenţă.

Şi această femeie canaanită, Matei capitolul 15, a fost perseverentă. Vă daţi seama că această femeie – şi am putea petrece tot acest timp vorbind doar despre această întâmplare – ea începe… O să citesc iarăşi câteva versete despre ea. Scrie: “O femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: ‘Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.’ Dar…” – dar ce s-a întâmplat? – “… El nu i-a răspuns niciun cuvânt.”

De multe ori, acesta e punctul în care oamenii se opresc. Vii la Domnul şi strigi către El într-o anumită problemă, iar El este tăcut în totalitate.

Dar ea a insistat, a perseverat, dincolo de tăcerea Lui. El a mers mai departe ca şi cum nici măcar nu o putea auzi. Ea începuse să strige, aşa scrie. Ea striga: ‘Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Ai milă de mine!’ Şi ea continuă.

Acum, de ce insista, dacă deja îi spusese de două, trei ori… Acum, sincer, acolo erau Domnul Isus împreună cu ucenicii Lui, iar ea era acolo, făcând o scenă înaintea tuturor, strigând tare: ‘Ai milă de mine, Fiul lui David!’, dar El nu se întoarce nici măcar să se uite la ea, ci continuă să meargă. E ca şi cum ar fi spus: “Cine e gunoiul acela care Mă cheamă?” Cam aşa te-ai simţi.

Iar ucenicii… Ea a trecut peste tăcerea Domnului, iar apoi a trecut peste descurajarea din partea ucenicilor. În cele din urmă, ei vin la Domnul şi Îi spun: “Ea continuă să strige.” Scrie: “Ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: ‘Dă-i drumul, căci strigă după noi.'” Îi obosise. Ea a trecut şi peste ucenici.

Deci ea trece peste tăcerea Domnului, apoi trece peste reticenţa ucenicilor, care ar fi trebuit să o încurajeze spunând “Ştii, ai putea să primeşti ajutor de la Isus.” Ei nu o încurajau, ci o descurajau. Iar apoi, ea trece peste răspunsul Domnului. Pentru că, ce i-a răspuns Domnul? El i-a spus: “Eu am fost trimis pentru oile piredute ale lui Israel, iar tu nu eşti dintre ele.”

Tu ce ai face? I-ai întoarce spatele în acel moment? Adică, mai întâi te ignoră, apoi ucenicii Lui te descurajează. Iar apoi, Isus, când răspunde, spune: “Eu nu am fost trimis altora, în afară de oile pierdute ale lui Israel.”

Dar ea continuă să strige.

Acum, preaiubiţilor, aici e problema. Oamenii spun: “Ei bine, cum pot şti dacă copilul meu e ales? Cum pot şti dacă această persoană dragă mie e aleasă?” Ei bine, priviţi aici. El îi spune direct: “Am fost trimis numai la oile pierdute ale lui Israel.” Aproape ca şi cum Domnul Însuşi i-ar spune: “Sunt trimis numai la cei aleşi, iar tu nu eşti unul dintre ei.”

Şi ce a făcut femeia? Ea a strigat cu atât mai mult! Cu alte cuvinte, întrebarea este: poţi supravieţui cu ideea că cel drag al tău sau copilul tău va merge în iad? Poţi trăi ştiind asta? Poţi accepta asta? Sau eşti tu hotărât, prin harul Domnului, să continui să baţi la uşă, până ce El o va deschide? Aceasta este atitudinea pe care Domnul doreşte să o avem.

Tu spui: “Dar dacă ei nu sunt aleşi?” Nu îmi pasă dacă sunt sau nu aleşi! Dumnezeu este un Dumnezeu care răspunde rugăciunilor. Iar El ne-a încurajat să mijlocim pentru acea persoană. El e milostiv – “Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu.” (Ezechiel 18:32) El a spus asta! E suficient.

Îi spun: “Doamne, Tu nu ai nicio plăcere când cineva moare, Tu nu doreşti moartea celui ce moare. Eu am venit să bat din nou la uşa Ta.” Aceasta este atitudinea femeii siro-feniciene. Ea nu ar fi plecat de acolo. Ea a insistat şi a trecut peste răspunsul negativ al Domnului şi a trecut peste insultele Lui. El a spus: “Nu e drept să iei pâinea copiilor şi să o dai la căţei.”

Şi ce a făcut ea? A lătrat; practic asta e ceea ce a făcut. A spus: “Aşa e, Doamne. Sunt un căţel. Dar chiar şi căţeii primesc firimiturile care cad de pe masa stăpânului.”

Ei bine, în fiecare caz este implicată perseverenţa. Mijlocirea stăruitoare apare în fiecare caz.

Când te gândeşti la asta… şi repet, dacă nu ai un copil pierdut sau pe cineva drag în acest sens, gândeşte-te, totuşi, la altcineva drag care e pierdut. Poate pentru unii dintre voi, tinerilor, povara este pentru părinţii voştri. Gândiţi-vă la acei patru prieteni care l-a adus pe acel om la Domnul, acel om paralizat. Au insistat. Trebuie să realizaţi ce citim în acel pasaj. Scrie că au venit la acea casă şi casa era plină.

Deci avem o casă destul de plină aici. Gândiţi-vă că toate căile de acces la acea casă erau pline, deci nu puteau nici măcar să ajungă până la ea.

Şi acolo era o mulţime în faţa uşii, iar ei au sosit cu prietenul lor. Puteau spune: ‘Se pare că nu vom reuşi azi, mai bine plecăm acasă. Nu vom ajunge în apropierea lui Isus azi.’ Aşa au zis? Ei nu s-au întors înapoi.

Ci s-au urcat pe acoperiş şi ştiţi şi voi că acele case aveau acoperişuri plate, cu plăci din pământ şi trestie şi puteai desprinde plăcile. Scrie că l-au coborât prin acoperiş. Noi doar citim şi nu ne gândim ce a însemnat acest lucru.

Dar gândiţi-vă cum ar fi dacă, în timp ce eu stau aici, cineva ar face o gaură în acoperiş şi ar începe să curgă murdărie şi paie peste noi şi apoi ar apărea cineva coborât cu frânghii prin acoperiş. Asta ar cam distrage atenţia unui predicator!

Dar lor nu le-a păsat. Nu le-a păsat cât de mult Îl deranjau pe Domnul. Ei doreau să Îl aducă pe acel prieten la Isus. Înţelegeţi? Ei au insistat.

Ei au spus: “Uite, e o mulţime prea mare, nu avem cum să intrăm. Dar vom face o gaură în acoperiş şi îl vom coborî pe acolo.” Ei nu s-au oprit! Era o disperare pentru cel drag al lor şi ei au perseverat.

Şi astfel ajungem la al treilea punct. În fiecare din aceste cazuri, credinţa e implicată; credinţa e implicată.

Gândiţi-vă la Iair. Isus a auzit ce au vorbit şi a spus: “Nu te teme, doar crede.” Vedeţi, El accentuează acest aspect. “Doar crede!” Şi el spune… nu, de fapt tatăl băiatului demonizat este cel care spune: “Doamne, cred.” Lăsaţi-mă să citesc asta. Acelaşi accent în Marcu 9.

Marcu 9:19, “El le-a răspuns şi le-a zis: ‘Oh, neam necredincios! Cât voi mai fi cu voi? Cât vă voi mai suferi?'” Şi apoi tatăl spune în versetul 22: ‘Dacă poţi face ceva, ai milă de noi şi ajută-ne!’ Şi Isus spune: ‘Totul este cu putinţă celui ce crede.’ Afirmaţie uimitoare! Toate lucrurile sunt posibile! Şi tatăl băiatului strigă, spunând: “Cred, ajută necredinţei mele!”

Deci, observaţi accentul aici? Aproape un final deschis. “Totul este cu putinţă celui ce crede.”

Puţin mai târziu, în Marcu, El spune: “De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.”(Marcu 11:24)

Aceasta este mai presus de noi, nu-i aşa? Dar este o accentuare a lui Isus, pentru ca noi să credem.

Fruntaşului sinagogii, vă amintiţi, El i-a spus: “Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nu credeţi.” Este acelaşi tip de problemă.

Şi după ce băiatul este vindecat… să vă citesc, nu ştiu pe de rost, dar acel pasaj la care ne-am uitat, din Ioan 4, după ce băiatul e vindecat, spune: “Omul”…de fapt, mai întâi i-a spus: “‘Du-te, fiul tău trăieşte.’ Omul acela a crezut cuvintele lui Isus şi a plecat.” Deci, a crezut. Apoi, când slujitorii săi îi spun că fiul trăieşte: “Tatăl a ştiut că în acel ceas i-a spus Isus: ‘Fiul tău trăieşte.’ şi el şi toată casa lui au crezut.” Este accentuată, astfel, credinţa.

Dacă ne gândim la femeia siro-feniciană, lucrurile stau la fel. El i-a spus: “O, femeie, mare îţi e credinţa! Facă-ţi-se cum doreşti.” Înţelegeţi? Se accentuează credinţa în Dumnezeu.

Acum, nu trebuie să vii la Dumnezeu strângând din ochi, şi tot ceea ce trebuie să faci este să Îl crezi. Nu funcţionează aşa, nu? Noi nu suntem în stare să credem. Dar trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să lucreze credinţă în noi, ca să fim capabili să începem să trăim în această realitate.

Tu trebuie să vii la Dumnezeu şi să Îi spui: “Doamne, nu ştiu cum să fac asta, dar vreau să cred, vreau să încep să experimentez ceea ce Tu spui în acele uimitoare promisiuni din Cuvântul Tău.”

Ascultaţi ce a spus Isus: “Tot ce veţi cere în rugăciune, prin credinţă, veţi primi.” (Marcu 11:24) Nu e uimitor? Se repetă mereu îndemnul să ne punem încrederea în El!

Ajungând acolo unde era acel băiat demonizat care era aruncat în apă şi în foc, au întâmpinat o situaţie teribilă. Dar Isus nu a venit la ucenici să le spună: “Oh, înţeleg. E lucru mare să Îl crezi pe Dumnezeu. Este o realizare să Îl crezi pe Dumnezeu.”

Aceasta este atitudinea noastră. Asta gândim. Credem că este un lucru mare să Îl crezi pe Dumnezeu.

Isus s-a apropiat de acei ucenici şi le-a spus: „O, neam necredincios şi pornit la rău” De ce a spus asta?! Înţelegeţi? Trebuie să avem minţile înnoite pentru a realiza că necredinţa e anormală, e o nelegiuire! Iar credinţa este starea normală şi e de necrezut cât de necredincioşi suntem! Acesta e felul de gândire prezentat în Biblie.

În fiecare din cazurile prezentate a fost o mijlocire stăruitoare. În fiecare din aceste cazuri, au perseverat o perioadă lungă. Şi în fiecare din aceste cazuri, credinţă.

Acum o să vă citesc despre un al cincilea caz, despre care nu am citit; poate veţi vrea să deschideţi şi voi la Luca 7. Şi citesc asta pentru încurajarea voastră. Luca, capitolul 7, versetul 11.

Luca, capitolul 7, versetul 11: “În ziua următoare, Isus Se ducea într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi norod mult. Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al mamei lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Când Domnul a văzut trupul neînsufleţit, I S-a făcut milă.” Aşa spune? “Când Domnul a văzut-o pe EA.” Ea era o văduvă. Soţul ei murise, iar acesta era singurul ei fiu.

“Când Domnul a văzut-o, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ‘Nu plânge!’ Iar El a venit şi s-a atins de coşciug.” Mai degrabă targă, coşciug nu e cuvântul potrivit. Adică nu surpinde obiectul folosit atunci. Ei îl transportau pe o targă.

“El a venit şi s-a atins de targă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: ‘Tinerelule, scoală-te, îţi spun!’ Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi mamei lui.” L-a dat înapoi mamei lui. “Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: ‘Un mare proroc S-a ridicat între noi!’ şi ‘Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.’ Vestea aceasta despre Isus s-a răspândit în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile.” (Luca 7:11-17)

Acum, am citit şi acest pasaj pentru că această femeie nu a cerut ajutor, era deja prea târziu să ceară ajutor. Şi acest fapt devine chiar mai încurajator, pentru că ni se spune de ce Isus a înviat băiatul. Motivul este că i-a fost milă de ea. Versetul 13: “Când Domnul a văzut-o, I-a fost milă, I-a fost milă de ea.”

Şi astfel, ajungem la al patrulea punct, şi anume: În fiecare din aceste cazuri, Domnul Isus a avut milă, şi a avut-o pentru părinţi.

Gândiţi-vă la asta. Gândiţi-vă la Iair, fiica lui a murit, El a spus: “Nu te teme, crede numai.” Fiica murise; nu era în agonie. Tatăl ei era în agonie. Şi Isus a avut milă de tatăl fetei şi i-a spus: “Nu te teme, crede numai.”

Şi tatăl băiatului demonizat, din Marcu 9:22. “Dacă poţi face ceva, ajută-ne!” El nu a spus: “Ai milă de fiul meu”, ci a spus: “Ai milă de noi!” La cine se referă acest ‘noi’? Da, e inclus şi fiul său, dar se referă şi la soţia sa şi la fraţi. Toţi care erau implicaţi în viaţa acelui băiat. “Ai milă de NOI.” Şi vedeţi ce rugăciune: “Ai MILĂ de noi.” Compasiune! “Ai milă de noi şi ajută-ne!”

Acel fruntaş I-a spus: “Vino, înainte să moară copilul meu.” El i-a spus: “E copilul MEU!” El cere milă pentru el însuşi.

Cât despre femeia canaanită, vedem un fapt glorios în Matei 15:22. “O femeie canaanită a venit din împrejurimi şi a început să strige, spunând: ‘Ai milă de fiica mea!'” Nu “‘Ai milă de MINE, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este posedată de demoni!'”

Versetul 25: “Ea a venit şi I s-a închinat, zicând: ‘Doamne, ajută-MĂ!'” ‘Ajută-mă pe mine!’ Înţelegeţi?

Acel copil, acea persoană dragă, acel părinte – nu există niciun motiv pe lumea aceasta pentru care Dumnezeu ar trebui să aibă miă de ei. Ei merită să fie în iad. Dar tu nu vii la Dumnezeu pentru meritele lor. Tu vii ca El să asculte rugăciunea ta. Tu eşti copilul Său, El te iubeşte!

Iar tu vii la El şi îi spui: “Doamne, ai milă de MINE! Ai milă de MINE! Fiul meu, fiica mea, mama mea, tatăl meu, sunt stăpâniţi de demoni.” Compasiune.

Gândiţi-vă puţin la văduva din Nain, al cărei fiu L-a înviat Domnul. Ea nu a cerut aceasta, ea nu credea. Tot ceea ce făcea ea era să sufere. Ea era mâhnită, nu făcea altceva. Singurul detaliu menţionat în legătură cu motivaţia Domnului Isus este mila Lui pentru acea femeie. Acesta e singurul detaliu. A văzut lacrimile ei. “Nu plânge.”

Cu alte cuvinte, dragilor, avem de-a face cu un Mântuitor milos. Nu avem de-a face cu un dumnezeu plin de ură şi răutăcios, căruia nu îi pasă de poverile şi grijile noastre. El este milos şi a avut milă de ea. Mişcat de milă!

Acolo era o femeie care nu Îi cerea nimic. Ea era doar o văduvă care îşi pierduse singurul fiu. Şi tot ce făcea era să fie mâhnită, să sufere şi să plângă.

Ceea ce facem atunci când venim la Domnul pentru cei dragi este să Îi cerem să aibă milă de noi, în agonia sufletelor noastre, cu privire la ei. Iar El este milos.

Ascultaţi următoarele. Nu mai deschideţi Biblia, doar ascultaţi.

Matei 9:36: “Văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor.”

Matei 14:14: “Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ei, şi a vindecat pe cei bolnavi.”

Matei 15:32: “Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: ‘Mi-este milă de gloata aceasta; căci iată că de trei zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mânca. Nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum.'”

Matei 18:27: “Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.”

Matei 20:34: acum exemplele mele sunt doar din Matei. : “Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor, şi îndată orbii şi-au căpătat vederea, şi au mers după El.”

Nu a fost… nu a fost o treabă de genul: “Mă întreb dacă Dumnezeu va primi mai multă slavă dacă îi vindec sau nu. Acum, dacă aduce mai multă glorie lui Dumnezeu, cred că îi voi vindeca.” Nu aşa s-au petrecut lucrurile. El îi priveşte şi este mişcat de milă pentru ei.

Marcu 1:41: “Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: ‘Da, vreau, fii curăţat!'” Un lepros.

În Luca 10:33: “Dar un samaritean, care era în călătorie, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.”

Şi Luca 15:20: “Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.”

Avem de-a face cu un Mântuitor millos şi un Dumnezeu milos.

Biblia spune: “Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. El ştie din ce suntem făcuţi; că suntem ţărână… şi locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaşte.” (Psalm 103:13-14)

Dumnezeu să ne ajute ca plini de pasiune, perseverenţi şi plini de credinţă să mijlocim pentru cei dragi ai noştri, bazându-ne pe faptul că El este milos. El este un Mântuitor milos.

Amin.